Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

7 Reflecţii despre formarea „omului nou” – Tema sacrificiului 177
pe reflecţie critică, ci pe ascultare, asemănător unui regim de cazarmă,
unde ordinele nu se discută, ci se execută, sau unui ordin monahal,
întemeiat pe preceptele biblice infailibile.
O discuţie ai cărei termeni merită să fie reiteraţi este aceea dacă
„omul nou” a apărut sau nu cu adevărat în realitatea anilor
„socialismului real” (de pildă, în România). S-a produs într-adevăr o
transformare atât de radicală a personalităţii umane încât să se susţină
îndreptăţit că ea era una autentic socialistă, comunistă În mod cert,
autorităţilor acestor regimuri le-a convenit să susţină prin nenumărate
şi puternice mijloace propagandistice (presă, radio, televiziune) că
„omul nou” a apărut deja, a început să se formeze încă din primii ani
ai regimurilor de „democraţie populară”, deceniile care au urmat
nefăcând altceva decât să îl „perfecţioneze”, să îi desăvârşească felul
comunist de a gândi şi a acţiona. Dar, concret, cu cine se putea
identifica acest model-prototip În primul rând şi prin excelenţă, cu
liderul comunist suprem (preşedinte, secretar general), cu membrii
activului central al partidului comunist, cu activiştii la niveluri
intermediare şi joase (locale) – absolut afirmativ. În al doilea rând, la
nivelul maselor, colectivităţilor, membrii de partid erau şi ei, cel puţin
pe hârtie, „oameni noi” cu acte în regulă (carnete şi cotizaţii), ceilalţi
(sindicalişti, simpatizanţi neafiliaţi politic ş.a.) fiind priviţi cu o
anumită simpatie şi îngăduinţă drept comunişti „în devenire” (evident,
dacă nu făceau figură de opozanţi). Există şi punctul de vedere –
destul de şubred, altminteri – conform căruia „omul nou” nu a existat,
de fapt, niciodată; el ar fi rămas o himeră a minţilor înfierbântate ale
conducătorilor comunişti 9 . Din punctul nostru de vedere, acest modelprototip
a avut, incontestabil, o difuziune largă la nivel de masă, dar
9 „Cine opinează că «omul nou» nu a apărut niciodată cred că se
autolinişteşte ca aceia care repetă insistent că nu sunt stafii tocmai pentru că
sunt nevoiţi în plină noapte să treacă prin cimitir. Ideea aceasta potrivit căreia
comuniştii nu au putut produce omul dezumanizat pe care l-au proiectat am
întâlnit-o în diferite forme chiar şi la intelectuali români cu pretenţii […]
Omul nou, creat în mod real de comunism, este în primul rând un om
colectiv, fanatizat, fără interogaţii şi responsabilităţi individuale, care nu pune
la îndoială cuvântul oficialităţii, maximal disponibil să reacţioneze la
comenzile manipulatorului său, dispus să vadă în orice poziţie diferită de cea
a manipulatorului său pe duşmanul societăţii în care trăieşte.” (Ibidem, p. 30)