Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

72 Andrei Negru 2
socială considerată a fi cea mai în măsură să contribuie la înscrierea
societăţii româneşti pe coordonatele modernităţii. Răspunsul acesteia
la provocările epocii a fost, în general, unul pe măsura aşteptărilor,
perioada interbelică fiind marcată de o puternică efervescenţă a vieţii
cultural-ştiinţifice naţionale.
În acest context, un rol important l-au avut, desigur, reprezentanţii
ştiinţei despre societate, ai sociologiei, care se remarcaseră încă din
„preistoria” acestei discipline, prin încercarea de a contribui la
transformarea şi progresul societăţii româneşti: „Agenţii socio-istorici ai
producerii gândirii sociale, a punctului de vedere sociologic şi, ulterior, a
sociologiei, în România […] au fost […]intelectuali situaţi, în fiecare
epocă, pe poziţii de vârf în sistemul acţiunii sociale practice, de
transformare a societăţii (revoluţionari şi conducători ai revoluţiei, la
1848; oameni de stat între 1864–1918; militanţi politici, conducători de
instituţii sociale, după aceea)” 1 . Propensiunea acţională a gânditorilor
sociali şi apoi a sociologilor „profesionişti” români nu a fost, însă, una
izolată. Ea s-a înscris pe coordonatele trasate în această direcţie încă de
fondatorii francezi ai sociologiei, care, aşa cum sublinia D. Gusti, au
meritul „că din zorile sociologiei moderne, au încercat să reunească
teoria şi acţiunea socială într-un efort comun spre o viaţă umană din plin
conştientă de sine însăşi şi stăpână pe destinul său” 2 . Această
dimensiune acţională a sociologiei noastre, subordonată idealurilor
propăşirii naţiuni şi emancipării membrilor acesteia, s-a accentuat în
perioada interbelică, găsindu-şi expresia cea mai adecvată în activitatea
monografică desfăşurată în cadrul Şcolii monografice de la Bucureşti.
D. Gusti, fondatorul şi promotorul acesteia, a făcut o demarcaţie
netă între ştiinţa despre societate şi aplicaţiile sale practice, dar a
subliniat valenţele aplicative ale acesteia, capacitatea sa de „întemeiere”
ştiinţifică şi, deci, de eficientizare a acţiunii sociale 3 . El şi-a afirmat
opţiunea pentru o sociologie cu o finalitate aplicativă („Principiul de la
1 *** Istoria sociologiei româneşti, Şt. COSTEA (coord.), Edit.
Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1998, p. 7–8.
2 D. GUSTI, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. II,
Fundaţia Regală „Principele Carol”, Bucureşti, 1940, p. 225.
3 D. GUSTI, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. I,
Fundaţia Regală „Principele Carol”, Bucureşti, 1940, p. 20–21.