Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

9 Cultura tăcută şi cultura locvace 89
cunoaştere, la distincţia dintre enunţ şi enunţare, asumată de
comunicare. Cunoaşterea însă se bazează pe o comunicare indirectă, în
care contează enunţul, nu enunţarea. Învăţămîntul vine să adauge
enunţare la calitatea de enunţ a cărţii. Pe când în cultura locvace a
mass media de acum contează enunţarea, nu enunţul, tocmai pentru că
acesta nu se mai bazează pe semne digitale, ci pe semne analogice,
care nu trebuie învăţate, ci aproape numai percepute direct. Întâlnim
aici vechea problemă platoniciană, din Phedru: scrisul este un dar
otrăvit pentru că mai degrabă subminează decât susţine memoria. În
scris, noi avem numai litera textului, nu şi spiritul autorului, aşa că
textul este deschis multor interpretări, dintre care unele greşite. Or,
învăţământul centrat pe enunţ joacă rolul de susţinător al cărţii tipărite
la nivelul enunţării, limitând receptarea greşită a mesajului. Dar el se
bazează pe enunţ, pe logosul acestuia, şi modul lui de lucru este
persuasiunea. O echivalenţă multiplă se dezvoltă astfel între
învăţământ şi persuasiune – predarea seamănă în învăţămîntul modern
persuasiunii – şi între cultură şi logică. Bazându-se pe învăţare, cultura
cunoaşterii accentuează logosul enunţului, cu toate consecinţele sale şi
consideră comunicarea doar modalitate de expresie.
În opoziţie cu acest concept tradiţional al comunicării, noul
concept al comunicării accentuează aspectul relaţionar. Începînd cu
Şcoala de la Palo Alto, în conceptual comunicării, relaţia devine mai
importantă decât conţinutul metacomunmicare. Consecinţa primă este
aceea că practica postmodernă a comunicării poate elimina
cunoaşterea ca şi conţinut, devenind, în numele realaţionării, în bine
sau în rău, propriul conţinut. Cealaltă consecinţă este aceea că
informaţia, adică ceea ce se înţelege prin cunoaştere, apare ca fiind
supradeterminată de relaţie ce este în consonanţă cu vechea idee
potrivit căreia orice reprezentare este determinată social. Atunci când
există o unanimă acceptare, ceea ce se comunică devine cunoaştere.
Acum, pentru că relaţionarea devine mai importantă din punctul de
vedere al comunicării decât informarea, vedem cunoaşterile devenind
conştiente de parţialitatea lor, deci tolerante.
Diferenţa între cultura cunoaşterii şi cultura comunicării rezultă
din diferenţa în importanţă acordată relaţiei cu obiectul sau relaţiei cu
altul, cu subiectul. Pentru cultura cunoaşterii, realitatea se constituie în
temeiul unei posibilităţi logice obiective, pe când, pentru cultura