Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

90 Aurel Teodor Codoban 10
comunicării, realitatea se constituie conform scenariului virtual al
interacţiunilor subiective, cam ca în paradigma mecanicii cuantice.
Cunoaşterea teoretică era deductivă, separa şi ierarhiza de sus în jos,
după formula ordinii ierarhice piramidale, care este şi ordinea logică a
arborelui lui Porfir, şi, prin aceasta, limita comunicarea, care este mai
degrabă inductivă şi experimentalistă. Pe când comunicarea ca relaţie
pare să dizolve structurilor piramidale ale logicii – care sunt şi cele ale
autorităţii şi cunoaşterii – şi să le înlocuiască cu structurile de reţea. În
noua epistemă a comunicării se trece de la conţinutul comunicării la
comunicarea ca relaţie cu tot ce însoţeşte această trecere: de la
comunicarea informaţiei la construirea relaţiei, de la reducerea la
identic şi excludere astfel a alterităţii la acceptarea pluralităţii ei, de la
un model teoretic al semnului legat de informare la un model
terapeutic al comunicării, de la cunoaşte-te pe tine însuţi la comunică
bine cu tine însuţi.
Vechile civilizaţii, imperfecte productiv, aveau nevoie de
schelăria culturii, de eşafodajul formelor simbolice. Erau ca o casă în
construcţie, înconjurată de schele, macarale, scripeţi, scări şi alte
dispozitive care funcţionau susţinând simbolic, în semnificaţie,
construcţia. Această schelărie simbolică susţinătoare era totodată ceva
diferit, lateral faţă de viaţă, susţinut cu efort şi reclamând învăţare.
Această parte suplimentară, acest excedent, care substituia
deplinătatea civilizaţiei ca producţie efectivă printr-o producţie
simbolică, dispare, fiind înlocuită de civilizaţie. Textul, împreună cu
cultura bazată pe semne digitale şi pe efortul de a le învăţa, se retrage
în faţa împlinirii materiale a civilizaţiei. Putem spune că s-a întâmplat
cu învăţămîntul modern ceea ce se întâmplă cu celelalte medii acum:
pe măsură ce se dezvoltă, el transmite propria medialitate, se
difuzează adică pe sine şi nu conţinutul care părea însărcinat şi
promitea să-l transmită. În vreme ce învăţământul încerca să
controleze efectele mass-mediei tipărite, şi să selecteze şi ordoneze
cărţile – şi, uneori, chiar cărţile excepţionale, ca Don Quijote, făceau
ele însele asta! – în raport cu mass media de azi nu există o parte
distinctă care să ne indice modul de utilizare, lăsând în seama
autoeducării o relaţie care creează mai degrabă dependenţe decât
distanţare necesară perspectivei critice.