Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

294 Adrian Circa 10
Curţii de casaţie franceză foloseşte următoarea formulare: „Un tiers ne
peut, sur le fondement de la responsabilité délictuelle, se prévaloir de
l'inexécution d'un contrat qu'à la condition que cette inexécution
constitue un manquement à son égard au devoir général de ne pas
nuire à autrui”.
Decizia a fost tranşată în favoarea Primei Camere Civile de
Casaţie franceze. O parte a doctrinei şi-a manifestat reţinerile faţă de
noua orientare a Curţii franceze, care asimilează culpa contractuală cu
cea delictuală, susţinând că apelul la responsabilitatea extracontractuală
(delictuală) maschează o evidentă violare a principiului
efectului relativ al contractului, care nu ţine cont că responsabilitatea
delictuală nu este construită pe aceleaşi imperative ca şi
responsabilitatea contractuală. Neexecutarea unei obligaţii de rezultat
ce poate conduce spre o responsabilitate obiectivă în materie
contractuală nu poate fi sancţionată printr-o responsabilitate de aceeaşi
natură în materie delictuală, în care culpa este una din condiţiile de
responsabilitate. Cu toate acestea, se poate admite că ne-executarea
contractuală poate fi sursa unei responsabilităţi delictuale doar atunci
când constituie o activitate ce poate fi sursa unei asemenea
responsabilităţi. Toată dificultatea va consta în determinarea când
activitatea este o astfel de sursă sau când neexecutarea contractuală
trebuie să fie limitată doar faţă de creditorul contractual 14 .
Se consideră că această asimilare poate conduce la o diminuare
a distincţiei între părţi şi terţi. Din punctul de vedere al probei culpei,
terţii vor fi supuşi aceluiaşi regim de probă ca şi creditorul contractual.
Se propune a se ţine cont de natura obligaţiei contractuale încălcate:
dacă ea se limitează la cercul părţilor, atunci această asimilare nu
poate avea loc; în schimb, dacă prin obiectul său, obligaţia poate
interesa şi terţii, atunci asimilarea poate avea loc şi să se stabilească
culpa delictuală 15 .
În termeni foarte generali, se poate spune că dacă se permite
terţilor să invoce culpa contractuală a debitorului, atunci li se permite,
în mod indirect, să profite de un contract la care nu sunt părţi, ceea ce
14 Ch. LARROUMET, Les Obligations. Le contrat, 2 ème partie (Effets),
tome III, 6 ème éd., Economica, Paris, 2007, p. 895.
15 P. JOURDAIN, op. cit., „R.T.D. civ.”, 2005, p. 602.