Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

78 Andrei Negru 8
Prin urmare, declanşarea unei reforme viabile presupunea, în
opinia sa, înlocuirea politicii empirice şi conjuncturale practicată de
către autorităţile statului (din momentul respectiv, dar nu numai!) cu o
politică ştiinţifică, fundamentarea deciziilor de reconstrucţie a societăţii
pe cercetarea şi analiza realităţii social-naţionale. Etapele procesului
decizional în domeniul socialului au fost schiţate de I. Clopoţel în
contextul cercetărilor din Munţii Apuseni, în legătură cu necesitatea
întemeierii unei politici de stat raţionale în această regiune, în următorii
termeni: „Întâia condiţie a posibilităţii de a se crea un regim nou este
fără îndoială a da o însărcinare precisă unui mănunchi de oameni care
au concepţie economică şi darul investigaţiei la faţa locului […] A doua
condiţie este apoi o informaţie precisă, riguros controlată cu aparat
ştiinţific, de către oameni cu totul imparţiali […] A treia condiţie este
analiza materialului obţinut şi fixarea soluţiilor de reconstruire […]” 20
Unitatea acţiunii şi cunoaşterii sau, mai bine-zis, anticiparea
acţiunii de către cunoaştere se impunea nu numai în domeniul politic, ci
în toate domeniile vieţii sociale. Astfel, de pildă, activitatea de
propagandă a „Astrei” – instituţie faţă de care existau multe aşteptări pe
terenul îmbunătăţirii vieţii culturale, dar şi a celei materiale –, a
locuitorilor satelor ar fi devenit cu mult mai eficace dacă s-ar fi întemeiat
pe cunoaşterea ştiinţifică prealabilă a împrejurărilor locale. „A trece prin
sate în goana cinematografului şi automobilului nu înseamnă a lăsa vreo
dâră de cultură. «Astra» trebuie să-şi dea o metodă de lucru. Practică,
expeditivă, energică. Şi apoi să procedeze neapărat la fapte: să cunoască,
să formuleze, să anime şi să se pună în fruntea creaţiilor, sesizând statul,
societatea şi laboratoarele de ştiinţă pentru a grăbi ameliorările reclamate
cu necesitate de suferinţele milioanelor de oameni” 21 .
I. Clopoţel a insistat, mai mult decât D. Gusti, asupra
responsabilităţii intelectualităţii în plan social şi, implicit, asupra necesităţii
„responsabilizării” sale în raport cu situaţia prezentă şi viitoare a poporului
român: „Nu numai că nu trebuie să scadă curajul cercetării obiective şi
închegării sintezelor de judecată şi valoare asupra modului de existenţă a
românilor, ci, dimpotrivă, să inoculăm şi mai adânc în spiritul
intelectualilor autentici simţul datoriei faţă de admirabila glie strămoşească.
20 Ibidem, p. 59.
21 Ibidem, p. 190.