Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

9 Responsabilitate–cunoaştere–acţiune în sociologia... 79
Ne pronunţăm categoric pentru această elementară obligaţie a tuturor celor
care doresc să aducă o cât de neînsemnată contribuţie la civilizaţia
românească: vom răspunde cu toţii, ca mâine, în faţa istoriei pentru destinul
poporului – azi în mâinile noastre” 22 . La fel ca şi D. Gusti, I. Clopoţel a
accentuat, şi el, necesitatea implicării şi a tineretului universitar în
activitatea de cercetare socială a ţării, de cunoaştere în profunzime a vieţii
maselor, considerând că acest demers este indispensabil în perspectiva
misiunii sale viitoare, aceea de organizare şi conducere a societăţii
româneşti în conformitate cu imperativele vremii: „Se deschide deci o
epocă nouă, care-şi aşteaptă îndrumătorii. Cine vor fi ei […] Se pune deci
chestiunea cunoaşterii poporului nostru de către vlăstarii săi tineri,
intelectualizaţi şi pregătiţi la lumina ştiinţelor sociale […] Deci din tineretul
universitar se aşteaptă să se recruteze un număr cât mai mare de voinţe de
oţel, de caractere tari şi de inteligenţe agere care, după ce se pun în
cunoştinţă cu realităţile sociale ale pământului nostru, sunt chemaţi să se
hotărască la o activitate dârză de primenire socială. Va fi noua
intelectualitate, care ne va răzbuna pentru toate lipsurile trecutului şi va lua
ca mâine sceptrul sorţii noastre în mâinile ei vânjoase şi autorizate” 23 .
Intelectualitatea avea, în opinia sa, rolul de conducător şi de
supraveghetor al activităţii unui popor, de mobilizator al tuturor energiilor
materiale şi spirituale ale membrilor săi, rol de la care „abdicase” nu de
puţine ori în timp 24 . Pentru a-şi exercita cât mai bine acest rol,
intelectualitatea era „obligată” să facă pe larg apel la cunoaştere ştiinţifică a
realităţii sociale. Influenţat, desigur, şi el, de activitatea de cercetare
22 Ibidem, p. 88.
23 Ibidem, p. 284–285.
24 „Pătura conducătoare din ţara noastră a absentat de la multe şi grele
îndatoriri […] Învârtindu-se în cercul îngust al intereselor materiale şi
preocupându-se de ascendenţa personală, cărturarul român a fost pasiv la toată
frământarea socială din România. Chiar oameni superiori ca pregătire şi cinste
personală au stat deoparte, spectatori pasivi la cangrena socială, lăsând la voia
întâmplării destinele ţării. De aceea a înflorit putregaiul, au operat nesupăraţi
afaceriştii, busola politicii externe a oscilat în extreme, iar în politica internă am
asistat la un foarte grav amestec de aluviuni din dedesubturi morale
compromise. O intelectualitate activă, cinstită, curajoasă şi înfrăţită cu
aspiraţiile poporului – iată ce aşteaptă această biată Românie împinsă pe pragul
disperărilor supreme din lipsă de democraţie veritabilă” 24 (Ibidem, p. 169–170).