Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

5 Cultura tăcută şi cultura locvace 85
anumite cărţi sau părţi din anumite cărţi, într-o anumită perioadă a
anului şcolar. În plus, el are rolul de a crea, susţine şi întreţine masa de
consumatori temporari sau continui, profesionişti sau amatori, ai pieţei
cărţii. Socializarea impusă de instituţia învăţământului pentru
consumul manuscrisului şi apoi a cărţii tipărite este cea care face din
lectura tăcută un procedeu răspândit. Ceea ce contează în cazul acestui
tip de lectură nu este numai detaşarea dintre ochi şi ureche ca sisteme
senzoriale ale receptării, cu diferitele ei consecinţe. Mai intervine aici
o separare între individ şi grup, care dizolvă comunitatea pentru a
pregăti masificarea individului. Atâta vreme cât se citeşte cu voce tare,
prezenţa celui care citeşte, semnalată de voce, funcţionează în
comunicare în direcţia contactului şi impresionării celor prezenţi
(funcţia fatică şi funcţia conativă, în termenii lui Jakobson). Ca şi
comunicare, lectura tăcută este detaşată de cei din jur şi orientată spre
mesaj (funcţia referenţială şi funcţia poetică, în termenii lui Jakobson).
Cel de al doilea aspect este acela al rapidităţii receptării. Cititul
cu voce este unul destul de lent. El este un procedeu oarecum
artizanal, care nu se potriveşte unui consum de masă şi nu solicită o
producţie de masă. Varianta lecturii fără voce are caracteristicile unei
proceduri industriale, pentru că accelerează mult receptarea,
pregătind-o pentru mijloace mult mai rapide de producere. Prin
această calitate a rapidităţii sale ca receptare, cititul fără voce este la
fel de legat de producţia industrială ca şi pagina tipărită, în ceea ce
priveşte rapiditatea producerii. Cititul fără voce, lectura tăcută este
pandantul cărţii tipărite: cele două se sprijină reciproc ca nişte
contraforturi ale modernităţii, pentru a începe să producă împreună
şansele unui prim mass media.
Dar aceste aspecte sunt mai degrabă legate de tehnologie şi
implică instituţia învăţământului occidental modern numai ca surogat şi
supliment tehnologic. Există însă o altă dimensiune care implică
esenţial învăţământul în promovarea ca mass media a cărţii tipărite.
Faptul decisiv este că ceea ce noi numim astăzi pe drept cuvânt mass
media sunt de fapt mijloace de comunicare de masă pentru că folosesc
alte tipuri de semne decât cele folosite de textul tipărit, scris în alfabetul
fonetic. Desigur, ştim de la Ferdinand de Saussure încoace, că semnele
limbii sunt imotivate, că relaţia dintre semnificant şi semnificat este
arbitrară: sunetele ce alcătuiesc cuvântul „vin” nu au nici mirosul, nici