Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

137
Traduttore – Traditore?
sfârşit nedezonorant şi nedureros al traiului se ruga ea, ci pentru viaţă
– oricum ar fi fost aceasta – numai să trăiască!
Ce poate fi mai cumplit decât acea Nadia care, din aşternutul
ei fierbinte, cu o mână fierbinte, îi dădea unei călugăriţe bani pentru
ca aceasta să se roage, prin toate mânăstirile Moscovei, pentru
sănătatea ei?
A murit în februarie, şi au purtat-o prin aceeaşi zăpadă. Deşi
era bine trecut de şaptezeci de ani, bătrânul aspru-vânos în ziua aceea
a arătat, pentru prima oară, bătrân; la înmormântare, a plâns. Nadia,
culcată în coşciug, era frumoasă. Frumoasa adormită din acele
tableaux vivants de pe Pimen Bătrânul, acum – cu adevărat adormită,
cu acelaşi început de zâmbet, pe atunci puţin-puţin şmecheros, iar
acum – unul atotştiutor, sau ceea ce nouă, privitoarelor adormitei, ni
se părea a fi zâmbet. „N-am văzut nimic atât de frumos – ne povestea
tata, păşind împreună cu noi, cu Asia şi cu mine, pe lângă nişte brazi
negri, numai că nu umezi – nu ca cei din Spasskoe – ci
schwarzwaldieni, pârâind de arşiţă… (Închid ochii şi le simt mirosul,
aud foşnind cetina… Şi au murit cu toţii, au murit, au murit… 1 ) – Cu
buclele castanii răsfirate (a murit greu şi n-au putut s-o pieptene),
faţa – trandafirie, zâmbetul… – şi, cu o intonaţie apropiată de
indignare, dacă el însuşi n-ar fi fost în întregime smerenie – Aşa o
mândreţe de fată… Aşa o frumuseţe… – Şi, întrerupând brusc, şi
fraza, şi plimbarea: – E timpul să mergem acasă. Să n-o lăsăm pe
mama să aştepte.” (Mama a murit un an mai târziu, de aceeaşi boală.)
Aici mă simt obligată să povestesc un lucru cât se poate de
straniu. Şi îl povestesc (februarie 1905) pentru prima oară. Îl
povestesc pentru faptul că întreaga lume aceea – ilovaisciană, de pe
Bătrânul Pimen şi a noastră, ţvetaieviană, de pe Întreitele Iazuri,
lumea frumoaselor tinere, ca Nadia, şi a fetelor singuratice, de felul
meu, – s-a sfârşit. S-a sfârşit nu doar acel veac al meu, ci întreg
veacul acela. Povestesc dintr-o datorie de neplătit – a inimii.
Atunci când, în instituţia de învăţământ închisă, din Freiburg,
am aflat din scrisoarea tatei despre moartea Nadiei, primul lucru pe
1 Citat din poezia în proză a lui Ivan Sergheievici Turgheniev, Cât de frumoşi, de proaspeţi
erau trandafirii.