Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

197
Teme la alegere
– acelaşi cu cel din roman, căci Hangiţa este tentată să recunoască
vinovăţia Fiicei ca de neiertat şi Marchizul de asemenea:
JACQUES, cu o voce sinceră şi emoţionată: Îţi spun să te
ridici.... (Fiica nu îndrăzneşte să se ridice.) Atîtea fete
cinstite au devenit femei necinstite. De ce nu s-ar putea
întîmpla contrariul măcar o dată? (Tandru:) Sînt de altfel
convins că desfrîul n-a reuşit altceva decît să te atingă uşor.
Că nu te-a ajuns cu adevărat niciodată. Ridică-te. Mă auzi?
Te-am iertat. În cel mai trist moment al ruşinii n-am încetat
s-o văd pe soţia mea în dumneata. Fii cinstită, fidelă, fericită
şi fă în aşa fel încît să fiu şi eu! Nu-ţi cer nimic altceva.
Ridică-te, soţia mea! Doamnă Marchiză, ridică-te! Ridică-te
Doamnă des Arcis! 71
Urmează o ceartă între Jacques şi stăpînul său care,
subiectiv, gîndindu-se la Agathe şi la ceea ce-i făcuse nu poate fi de
acord cu valetul. Pentru el, Fiica este un „trişor oribil” (scena 10).
Aceste remarci asigură tranziţia spre reluarea povestirii Stăpînului
care ocupă trei scene (2, 3 şi 4) ale ultimului act.
În acest context, fabula Tecii şi a Cuţitaşului evocată de
Jacques în cea de-a şasea scenă şi narată în scena următoare în
paralel cu povestea Sfîntului Simion Stîlpnicul istorisită de Stăpîn (al
cărui sfînt protector este) aduce spre confruntare două tipuri de
comportament: libertinajul pe de o parte, stăpînirea de sine pe de altă
parte 72 .
Un alt paralelism pus în evidenţă la sfîrşitul piesei: Bigre şi
Stăpînul sînt obligaţi să întreţină fiecare cîte un copil, un băiat, fără
să fie tatăl lor adevărat, acest merit revenindu-le lui Jacques şi Saint-
Ouen. Dacă, în cele din urmă, Stăpînul îl ucide pe Cavaler, Jacques
este salvat de Bigre. Existenţa copilului îl conduce pe Stăpîn spre
reflecţii mai profunde în care se regăseşte în acelaşi timp ideea de
repetiţie şi cea de variaţiune.
71 M. Kundera, op. cit., pp. 91-92.
72 Ibid., pp. 79 şi 83-85.