Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

209
Teme la alegere
dintr-un Bolintineanu). Naratorul se autodeclară „şiret”. Şi chiar este,
nu spunem nu. Iată că finalul ni-l prezintă undeva la antipodul
parodic al unui Flaubert, bunăoară: „Faptul însă de explicat e greu şioricum
duduia Jenny nu sunt eu.” 102 Este vorba aici de o ironie de tip
livresc dar care anunţă încă odată, detaşarea autorului de ţelurile
realismului în literatură.
Deşi din punctul de vedere al timpurilor verbale, Partida de
103 respectă în bună măsură reţeta
imperfectului narativ, cititorul nu este lăsat nici aici în voia
submersiunii libere în ficţiune. Apar treceri subite de la un prezent al
acţiunii la trecut (idila eşuată a personajului-narator cu Cornelia).
Sarcina cititorului este, în chip paradoxal, cu atât mai grea, cu cât
aceste traversări (căci un fel de traversări sunt, vom vedea mai târziu,
existând totuşi anumite punţi de legătură) nu sunt sub nici o formă
semnalate: nici grafic, nici prin treceri de la o persoană la alta şi nici,
după cum spuneam, prin modificări la nivelul timpurilor verbale. Şi
totuşi, proza iese în evidenţă. Prin ce anume? Mai întâi este vorba de
fineţea cu care aceste treceri sunt realizate. Există fraze care (în chip
voit din partea instanţei naratoare) pot fi atribuite atât unei situaţii,
cât şi celeilalte. Deasemenea, dacă lăsăm puţin la o parte forma, nu
putem să nu observăm conţinutul. Condiţia derizoriului, una dintre
temele privilegiate ale prozatorului, fiind în mod strălucit redată în
acest caz şi ilustrată în profilul fiecăruia dintre cele trei personaje.
S-a tot spus despre Mircea Nedelciu că posedă capacitatea
nemaipomenită de a reda limbajul cotidian, aşa cum este el, un soi de
înregistrare hi-fi:
„În spatele convenţiei sfărâmate cu o impenitenţă puţin
agresivă şi ironică, lumea îşi trăieşte convulsia firească, fără farduri,
fără stilizări. Pe retina prozatorului se fixează imaginea ei adevărată,
fizionomia ei tel quel. În urechile sale răsună inflexiunile limbajului
cotidian, cu stridenţele lui fireşti, cu agramatismele lui pitoreşti, cu
muzicalitatea lui stâlcită. Chipul lumii e, întotdeauna, fragmentar şi
haotic. ” 104
102 Ibidem, p. 203.
103 Ibidem, p.254.
104 Radu G. Ţeposu, Op. cit., p. 189.