Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

223
Teme la alegere
gândire mai sănătoase, am putut include, asumându-ne deopotrivă
riscul, şi acest capitol în cuprinsul lucrării. Şi asemenea acestuia, câte
altele: colinde religioase, teatrul popular (Craii sau Vifleimul),
cântecele de stea, moartea şi înmormântarea, manifestări şi practici
spirituale definitorii pentru sufletul românului, nu zăceau în
adormire.
Continuam neostenit lucrul, valorificând ce şi cum se putea, pentru
moment, idei şi concluzii la care ajunsesem în urma peregrinărilor tot
mai dese prin satele Secaşelor. Căci aria se extinsese încet-încet de la
cele situate pe Secaşul Mic la cele de pe Secaşul Mare, ca în final să
constat cu satisfacţie şi deplină convingere că ele aparţin laolaltă
aceleiaşi entităţi etnofolclorice, bine statuată între zonele spiritualistorice
ale sud-estului transilvan, Ţara Secaşelor.
Unde şi în ce chip să le fac cunoscute?
Cum ziarul Unirea continua să aibă o pagină de cultură unde nu
apăreau încă producţii infestate ori infectate cu morbul ideologiei
celei noi (ce nume trudeau pe atunci în secţia culturală a ziarului: Ion
Sângereanu, Nicolae Drăgan, Al. Jula! Ce bogată factură spirituală
aveau şi prin ce condei meşteşugit se revărsa ea către cititor!), m-am
adresat, prin câteva rânduri, organului publicistic respectiv. Le
spuneam că aş putea să întreţin o rubrică cu un şir de materiale
închinate creaţiei populare şi oamenilor ei născători de frumos. Mi sa
răspuns că ideea e binevenită, că este îmbrăţişată de conducerea
ziarului (redactor-şef fiind pe atunci Marian Trandafir) şi că aş putea
trimite deja câteva pentru ca ei să se convingă. Şi încheiau cu
invitaţia (obişnuită) de a trece pe la redacţie.
Trimit într-adevăr câteva şi ele încep să apară. „La izvoarele
geniului popular” se-ntitula materialul deschizător, sub acest generic
apărând întreaga suită ce avea să fie găzduită de pagina culturală ani
în şir. Şi se pare că erau bine primite şi bine apreciate, căci pagina
căpăta colorit prin ceea ce eu aduceam din popor, prin zicerile mele,
însoţite de păreri proprii ori argumente ale altora, înainte-mergători
bine cotaţi în domeniu, cu studii şi înţelepciune mult mai vaste, nume
de rezonanţă în cultura românească. Mi-aduc aminte cum, în
autogara din Sebeş, întâlnind, în aşteptarea autobuzului spre casă, pe
avocatul Ioan Dop, şeful corpului de control al primului secretar, om
de frumoasă cultură şi largă vedere, format la şcoala românească de