Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

207
Teme la alegere
evidenţă absurdul („El nici n-ajunsese bine pe front, şi iată că avea o
mare grijă: că mâncarea nu-i bună” 93 ), de a pune probleme,
nerenunţând fireşte, la tonul ironic:
„Uimirea caporalului în faţa simultaneităţii unor acţiuni
aproape incompatibile se exprimă cu o discreţie absolută. Cum este
posibil –ar fi vrut el să spună –ca în timp ce eu stau în curte şi nu fac
altceva decât să tai nişte lemne, fraţii noştri din regimentele cu nume
atât de frumoase trec prin ţară înghesuiţi în nişte camioane germane
şi urlând de durere?” 94 ,
sau chiar de a chestiona pe marginea naraţiunii, vizând în mod direct
relaţia autorului cu cititorul („Şi totuşi, pentru cine scria caporalul
aceste rânduri. Avea el în vedere un lector anume?” 95 ).
În O traversare 96 apar în mod sporit şi ceva mai ample
pasajele de „bucătărie interioară” a textului. Aşezarea grafică este
atipică (ducând cu gândul până la Apollinaire): povestea, ficţiunea,
este marcată printr-un spaţiu (la stânga) mai larg decât în cazul
pasajelor metanarative. Este, printre altele, o mână de ajutor oferită
lectorului, oricum puţin debusolat. Dar trecerile de la bucăţile de
metanaraţiune la story se face de multe ori pe nesimţite, sub forma
unor adevărate plonjeuri a naratorului (aproape un soi de identificare
voită şi necesară la nivelul timpului, a toposului şi a personajelor).
Fragmentele de inginerie narativă sunt „povestite” la persoana
a doua, iar timpul folosit este prezentul. Se creează astfel un soi de
supra-narator, aflat în spatele scriitorului (nefiind scriitorul însuşi, cel
care povesteşte!). Acest supra-narator este de fapt cel care indică
problemele (fără însă a le şi rezolva în mod explicit) de ordin
naratologic.
Povestea în sine pe de altă parte, suferă de diferite alternări de
persoană (chiar dacă nararea la persoana a III-a primează). Timpul
cel mai frecvent folosit este tot prezentul. Ar fi, cu toate acestea,
aproape imposibil să stabilim o schemă temporală, pentru a
determina cu exactitate un prezent, trecut sau viitor al poveştii.
93 Mircea Nedelciu, Op. cit., p. 82.
94 Ibidem, p. 91.
95 Ibidem, p. 91.
96 Ibidem, p. 128.