Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

225
Teme la alegere
partidului, ca în cele din urmă să ajungem şi la ale învăţământului.
Toate cereau şi răpeau timp. Aşa că, de regulă, eram convocaţi
pentru două zile.
Cum seara era singura părticică din zi la dispoziţia noastră,
poposisem la un ceas de taină cu mai mulţi colegi în crama noudeschisă,
din zidurile cetăţii. Poveştile se-ncing, se râde, se glumeşte
şi lumea se lasă încet cuprinsă de veselie. Cineva mă strigă pe
numele întreg. Ce trebuinţă o fi avut de mine nu mai ştiu. Destul că
de la masa vecină, spate-n spate cu mine, un ins cam de seama mea,
plinuţ, cu o chelie imensă, c-un zâmbet larg şi ochi vioi, mă abordă
direct, bătându-mă pe umăr: „Nu te supăra, dumneata eşti Ion Popa
de la Roşia de Secaş?” „Da!”- răspund eu la fel de surprins. „Cel ce
scrie materialele alea de folclor la Unirea?” „Da! continui eu uimit în
faţa necunoscutului. „Păi bine, măi frate, de atâta vreme să rămâi în
anonimat! Toată lumea se întreabă în redacţie cine e omul ăla de nuşi
face nicicum apariţia de atâta amar de vreme de când ne scrie?”
Facem cuvenitele prezentări: „Gusti Presecan mă cheamă!”- îmi zise.
„Secretarul de redacţie”, continuă el pe-acelaşi ton cald şi prietenos.
„Vino, frate, pe la noi să te cunoşti cu cei de la gazetă. Şi şefu e
curios să te ştie!”
Nu mai ştiu dacă ziua următoare le-am trecut pragul, destul că-n
scurtă vreme deveniserăm prieteni, mult apropiaţi, de pe la ei mai
culegând, cu vremea, şi informaţii „de uz intern”(cât de greu le
puteai afla!), făcându-mă mai informat cu ceva, înaintea celor mulţi,
despre cum mai umblă ţara şi lumea. Aproape în totalitate
materialele astea, publicate în ziar şi-n suplimentul său culturalartistic,
le-am strâns în volumul „Folclor secăşean”, apărut de curând
la editura „Astra Blăjeană”, materiale de care nu mă ruşinez cu nimic
nici acum după mai bine de trei decenii!
La scurtă vreme mă văd cooptat în colegiul lărgit al ziarului şi
poftit de mai multe ori la întrunirile ce-i stabileau tematica şi
orientarea spre mai bine. Devenisem cu încetul un om de-al casei şi
asta îmi dădea şi mai mare curaj.
Aşa, stimulat, stârnit mereu din somnul cel prăpăditor în care aş fi
putut cădea ca un dascăl de ţară, departe de lumea cea înaltă a
culturii, cu căi mai anevoioase de informare, treceam din plan în
plan, din proiect în proiect. Valorificam şi la clasă, mai precis în