Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
care l-am resimţit a fost – capătul sforii rămas pe negândite în mâna
mea. În al doilea rând: s-o ajung din urmă. S-o aduc înapoi, pe
urmele încă fierbinţi. Chiar (ca pe nişte lacrimi) s-o împing înapoi –
de unde pornise. Să fac în aşa fel, încât lucrul acesta încă să nu se fi
întâmplat. Să depăşesc – înapoi. Să o repun pe locul anterior (viu, al
meu) şi, aşezându-mă în faţa ei, să n-o mai las să plece. Primul
răspuns la lovitură a fost: să mă smulg de pe locul în care mă aflam.
Dar încotro? Cimitirul Novodevicie e departe, şi ea nici nu e acolo.
Şi atunci, unde s-o caut? La Nervi, desigur, unde am văzut-o pentru
ultima oară, pe fondul Golfului Liguric, de sub borul unei pălării
albe, într-o trăsură care lua colţul. Şi iată-mă – aşa ca la o comandă –
la Nervi. Alergând în ritmul bătăilor inimii prin cărările acoperite de
bolta viţei de vie din grădina noastră, cu lămâi şi mandarine,
atârnându-mi chiar deasupra capului, coborând pe „Marină”, tiza
mea („Vezi, chiar eşti o celebritate! Peste tot e scris numele tău”, –
Nadia, mie, râzând…), şi de acolo – în casă, în camera lor, unde în
doi, ea şi Serioja tuşeau care mai de care, apoi în sufrageria unde, de
Anul Nou, se lansau bărcuţe cu dorinţe, ei toţi gândindu-se la acelaşi
lucru, iar ea – la altceva, şi din care nici unul nu s-a împlinit! Apoi în
casa mânăstirească, fără s-o găsesc nicăieri, descoperind că ea nu e –
niciunde, am ajuns în încurcătură. Unde s-o mai caut, ca să-i spun…
Ce anume? Păi tocmai chestia asta. Obosită de atâtea presupuneri şi
amânându-le pentru dinaintea somnului, am mai citit o dată
scrisoarea tatei: „Vă dau o veste tristă. Ieri, pe data de… februarie, a
murit în mari suferinţe sărăcuţa Nadia…”.
A – mu – rit. Înseamnă că nu-i nicăieri?
Şi iată că încep s-o caut cu tenacitate – peste tot.
„Unde mergi?” – „Mi-am uitat batista în dormitor.” Gonind
peste scări, alerg pe coridorul care răsună, la cotituri rupându-mă
parcă din propriul meu corp. Zbor pe picioarele care se iau la
întrecere şi totuşi n-ajung la timp… Poate-i – aici? Ştie oare că toţi
sunt jos? Dar – nu e nimic, în afară de strălucirea rece, de nimic
lustruită, a lavoarului, de albeaţa rece a aşternutului chiar de mine
întins, în rând cu altele la fel de albe şi, fără de speranţă, pustii. Cum
de nu mi-am dat eu seama că aici e mult prea luminos? Că aici poţi
doar să fii, sau să nu fii. Dar unde-i acum întunecat? Există un loc
întunecat, tot timpul întunecat, sala de muzică, singură pe tot etajul
138