Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

81
Voci din Exil
februarie 1990, că el e contra lui Coposu, cel care vinde ţara, că
agenţii acestui duşman al Patriei au vrut să-i cumpere votul în Piaţă
Matache propunîndu-i dolari, nu a dispărut şi nu a devenit mai bine
informat sau mai inteligent. În actuala formă, democraţia este un
spectacol mai bine sau mai puţin bine organizat, caracter spectacular
exacerbat prin telenovelizarea politicii şi reformei.
Revin : pentru mine istoria lui Michael Kolhaas, scrisă de
Kleist, este modelul după care analizez disidenţa. De la o nedreptate
personală se ajunge la un protest care pârjoleşte Germania. Doar că
ai noştri disidenţi nu sunt la originea pârjolului nostru. Unii sunt doar
beneficiarii acestuia.
Ceea ce a făcut după 1990 Ana Blandiana ca persoană publică
şi mai ales activitate de organizarea a Muzeului de la Sighet sunt
lucruri bune. Dar frecventarea cercului de umbrelari din jurul lui
Gogu Rădulescu îmi dă măsura exactă a pseudo-disidenţei. Eu eram
în provincie, prietenii mei erau colegii mei, fierbeam încet, ne
înfierbîntam verbal, credeam că literatura este rezistenţă, dacă nu se
practica jocul linguşelii şi conformismele obişnuite. Eram
minimalişti, nu maximalişti. Dar aveam copilăria reperistă ca
experienţă fundamentală şi frica care ne intrase în oase era blocaj şi
pavază faţă de orice exces politic. Aveam saturaţia ca margine şi
bancul nostru preferat era : «Mai rău nu se poate! Ba se poate, ba se
poate!»
Mai ştiu că speram să dau exemplu şi să încurajez rezistenţa la
presiuni a aceluia care era redactor-şef, scriitorul Romulus Guga.
Dar între conversaţiile noastre şi poziţiile sale, deşi iniţial părea
dispus să-şi asume riscurile unor decizii, şi uneori şi le-a asumat
(realitatea riscului nu poate fi studiată decît dacă se compară
sumarele revistelor din aceea epocă la aceeaşi dată şi pe acelaşi tip de
revistă -adică lunarele provinciale de cultură de la Iaşi, Cluj, Oradea,
Craiova, cum am spus deja), a cedat, mai lent decît alţi redactori-şefi,
fricii şi presiunii organelor mascate de control : Securitatea,
Comitetul Central şi cel judeţean al P.C.R., secţiile de propagandă.
Nu ştiu ce li se spunea acestor redactori şefi la telefon sau cînd erau
convocaţie la instructaje. Guga nu mi se confesa pe aceste teme.
Probabil fiindcă îi era jenă de propriile sale frici, conformisme şi
carierisme. Constatam doar că promisiunile de a tipări anumite texte