Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

269
Poeme de Adriana TEODORESCU
mai târziu, când nu voi aştepta şi nu voi şti, aşa cum într-o zi am zis:
câinele va muri,
şi mort e în toate formele sale, dar eu nu simt niciodată când închide
ochii,
îl folosesc mereu ca pe un jocker, îl obosesc, îl neutralizez încât...
câinele e cuvânt, atât.
Pernele sunt un nume pentru un fapt ce nu s-a născut în interiorul lor,
pernele sunt un suflet atras de resturi, de copii, de mâţe, de bătrânii,
fără direcţie,
cu urme ce mor în timp ce se nasc.
Pernele sunt pretutindeni. Din carţi vechi trec în reviste colorate,
curg pe covor,
curg înapoi spre un eu copil şi văd somn, adânc, vâscos, văd somn.
Pernele sunt altcineva. Trebuie, căci câte perne ar fi trebuit să se
adapostească în carte
ca să-l facă pe el să fie, şi cum, când noi avem dintr-o carte doar
curtea, în care să ne jucăm,
să râdem, să-i facem riduri fine care nu rămân pentru alţii şi nici
pentru noi mereu.
Deşi: m-am legat de această groapă cu partea cea mai slabă a fiinţei
mele,
ar putea fi pernele mele irumpând din tăcerea lor în glasul unui
personaj fragil,
sau altfel, un personaj aruncând cu ghemotoace de puf, de ceaţă,
împânzind cu somn un om ce a trimis cuvintele să moară pentru el,
om care pot fi câteodată.
Am multă frică şi întotdeauna adorm.
Când privesc, ochii îmi alunecă la poalele unor imagini vechi.
Încurc oameni cu lucruri, dor şi nu dor cuvintele cu melcul în afară şi
cochilia înauntru
Am multe bărcuţe şi găzduiesc adormirile tale.