Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

149
Traduttore – Traditore?
Să încercăm să reconstituim o zi de a ei, mereu aceeaşi zi, din
cele unsprezece ierni revoluţionare.
Scularea în frig. (Nu face nimic, e chiar folositor, o viaţă
întreagă a dormit cu oberlihtul deschis.) Ceaiul fără zahăr (cam
greu). Pâinea neagră (asta chiar e greu). Coadă la săpun. (Nu-i nimic,
am să rezist. Îmi apăr ce-i al meu, iar dacă-i al meu – cu siguranţă îl
apăr!) Şi, cu deplinul asentiment glumeţ al întregii cozi („Ce serioasă
cetăţeancă! Peste una ca asta nu treci!”) – iată-l izgonindu-l victorios
pe „neobrăzat” şi ţinând săpunul, care nu săpuneşte, – în mână.
Acasă, prânzul. Mâncare puţină – e obişnuită. (Păcat că n-are ovăz!
Aşa de parcă, împreună cu D.I., numai de aceea şi-au şi unit vieţile,
pentru ca să mănânce împreună ovăz! Există în această asociere ceva
înduioşător-cabalin…) După mâncare – scormoneală prin cufere. O
văd în genunchi, proptind cu căpşorul încă arogant, încă de marchiză,
capacul forjat al cufărului. Capul – o doare. Nu-i nimic, propria
povară nu trage la cântar! Suluri de postav, de pânză, de şeviot, de
moar imprimat, de atlaz. De care să mă despart? De care să mă rup?
Şi când te gândeşti că toate astea or să le poarte bădăranii.
Bădărancele. Pentru nişte bădărance stau eu acum în genunchi…
Piaţa Smolensk. O doamnă în vârstă, cu o şubă în falduri, cu
pantofi pe tocuri înalte şi vârf ascuţit. De sub gluga albă caucaziană
(fostă a lui Serioja) – nişte ochi negri, neîndurători. Nu propune, nu
te trage de mână, cântărind cu mâna liberă, – arată. Fără nici o vorbă.
Dar marfa vorbeşte de la sine. „Cât?” – „Atât.” – „Ce tot spui
mătuşă… (sub privirea pătrunzătoare) – ce tot spuneţi, cetăţeano…
(şi, nesuportându-i ochii) – să am pardon, madam… Vreţi să-l
sărăciţi cu totul pe cetăţean? Asta doriţi?” (O cifră.) – „Nu”, – de
parcă ar fi trosnit gheaţa. Oare va ceda asta vreo copeică la arşin –
dintr-aşa o marfă, când n-a cedat nimic nici propriilor pasiuni
tinereşti, nici propriilor copii? Niciodată – nimănui – nimic. Şi uite
că, sub dubla presiune a ochilor duşmănoşi şi a calităţii mărfii,
cetăţeanul îi pune în palmă o hârtie şi ia sub braţ – arşinii. Stau,
socotesc din nou, fiecare – ce-i al lui, dând la iveală, în propria lor
obrăznicie, imaginea deplinei lor egalităţi.
Acasă, în vizuină, cu o grămăjoară de zahăr rafinat într-o
pungă, cu o pâine albă, dar nu la subsuoară, ci pe fundul unui
geamantănaş englezesc din piele de porc.