Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
programul său poetic sunt: misterul, tainicul, relaţia cu jocurile vitale
ale substanţei primare, pe de-o parte, şi a celei divine (în ultima parte
a vieţii), pe de alta, dar şi de continuarea experienţelor poetice
specifice discursul liric al “generaţiei războiului”, prin Geo
Dumitrescu, Ion Caraion, Dimitrie Stelaru; acestora le şi dedică
poeme prin care ne sunt semnalate anumite atitudini generaţioniste,
specifice fiecăruia. Din poemul intitulat “Dimitrie Stelaru” reţinem
câteva aluzii la condiţia poetului părăsit şi neadaptat, dar şi la cea a
poemului în sine. De fapt, apelul la vocabule ca: “poemul”,
“poezia”, “poet”, “versuri”, “litere”, ”artă” etc., ce apar în poemele
lui Valeriu Bârgău cu o frecvenţă mare, te îndrituieşte să spui că o
bună parte din poeziile sale este formată din arte poetice, programe
lirice. Toate acestea marchează interesul pentru schimbarea condiţiei
creaţiei din anii optzeci.
De la poemul „Floarea soarelui”, cu care începe volumul de
debut omonim, de la finele anilor şaptezeci, şi până la Cântec(ele)
despre substanţă, şi Tratatele despre morţi, eul liric, (şi acest lucru
se vede din actuala antologie Alfabetul straniu, Editura Cartea
Românească, 2005), se află într-o continuă căutare a adevărului.
Dacă în placheta Floarea soarelui, imaginarul ţine de punerea în
mişcare a maşinăriilor din pământ, dintr-o materie informă, ce se
pornesc de la sine şi se consumă în sine, într-o imanenţă
nesupravegheată, unde ştiinţele naturale fac şi desfac totul, unde
până şi ploaia ce atinge pământul are un puternic miros de om, la
finalul vieţii acelaşi eu, cu lucidă surprindere, constată că lumea se
scaldă în ochiul riguros al lui Dumnezeu: ”În noiembrie luna nu mai
seamănă/ cu luna/ are faţa scăldată în ochiul lui Dumnezeu/ între
colinele albe salcâmii au cuiele/ scoase/ de li se văd crengile mânjite
de sânge.// Un vânticel molatic. O uşă/ izbită de peretele cerului/ Isus
e pe câmp/ Avionul supersonic îl ocoleşte cu grijă/ în carlingă un
militar salută respectuos/ cu palma dreaptă îndoită la chipiu…”
(Tratat despre morţi – în noiembrie -); notele de ironie sunt marcate,
desigur, de experienţele acumulate de-a lungul travaliului său liric.
Valeriu Bârgău se întreabă, în cele peste douăzeci şi cinci de poeme
despre substanţă, unde personalitatea sa poetică este mult mai
puternică decât în celelalte poeme, unde este Substanţa? Constată, în
final, că el însuşi este „..o bucată infidelă de substanţă/ Plângând să-i
42