Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
Byron, Lamartine, Musset”, apoi o parte însemnată din aşa-numita
poezie religioasă, toată „literatura de efuziune”. Toate acestea nu
aparţin – după Croce – liricii, adică poeziei propriu-zise.
Mult mai valoroase sunt observaţiile pe care le face autorul
Poeziei în legătură cu rosturile expresiei literare, respectiv ale celei
poetice. Este adevărat că şi în acest domeniu discriminarea se
dovedeşte întrucâtva abuzivă. Atribuind poeziei o finalitate propice,
expresiei literare îi rămâne un rol civilizator şi educativ, alături de
politeţe şi de codul bunelor maniere. Ar fi greşit, totuşi, să vedem în
aceste rosturi ale literaturii o desconsiderare a ei din partea lui Croce.
Dimpotrivă. Literatura coincide cu civilizaţia şi cu educaţia sau
cultura tocmai sub raportul acţiunii ei de armonizare. Un literat în
sensul propriu, croceean al cuvântului, nu este niciodată un
specialist, un ins cu spiritul îngust, un dimidiatus vir. Astfel: „... dacă
poezie este limba maternă a speciei umane, literatura este în schimb
îndrumătoarea ei în ale civilizaţiei sau, cel puţin, una dintre
îndrumătoarele care au această menire”.
Croce continuă şi desăvârşeşte în termenii esteticii sale
apologia umanistă a literelor (bonae litterae). Nici îngustul
practicism al literatului „de meserie” nu se bucură de aprobarea sa
(„literaţii de meserie pot fi mai bine ori mai prost plătiţi, dar
dispreţuiţi sunt întotdeauna”). Într-un sens, el procedează – înaintea
„noii critici” – la o diferenţiere netă între scrib (écrivant în noua
terminologie) şi scriitor (écrivain). Literatura este o îndeletnicire
suprem umană, reclamând o participare a tuturor „facultăţilor”
umane la actul creaţiei. De aceea, Croce este foarte sever cu acei
novatori în ale artei, cu acei poeţi sau literaţi moderni – „stilişti”,
„estetizanţi”, „parnasieni”, „alexandrini”, „decadenţi”, „artiştii artei
pentru artă”, partizani ai „poeziei pure” – în care vede stricătorii
poeziei şi ai literaturii. Este adevărat că furia sa denigratoare atinge
chiar şi creatorii moderni care s-au străduit (ca să nu le recunoaştem
decât această virtute oarecum etică a creaţiei lor) să propună o artă de
o extremă rigoare. Că Rimbaud nu este pentru el decât „tipul
perfectului derbedeu” mai poţi înţelege. Dar că Mallarmé nu
realizează decât condiţia dureroasă a unui „creator impotent şi ratat”
este greu de crezut. De altfel, chiar şi Croce pare să se mire. Într-o
postilă la capitolul „Poezia pură” el afirmă că „este lucru de mirare
158