Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

Ziua în care mă voi simţi întreagă va fi şi a morţii.
Toate punctele mele vor însemna fiecare,
mai mult decât au însemnat împreună vreodată,
265
Poeme de Adriana TEODORESCU
şi imi răspunzi: mormânt.
Trebuie poate să reuşeşti să te mişti, căci sunt părţi în tine
care nu se pot numi moarte şi dintre miile de absenţe
doar una e a ta aşteptându-te să-i îmbraci trupul.
E adevărat că n-o să mai vezi nimic niciodată,
ochii se fac lapte sau scrum după trei zile şi lumânările sunt
pământul din afara lui Adam, din afara lui Dumnezeu,
pământul uitat pe care-au crescut legume, case, flori...
Trebuia să fii acolo, să te găsesc într-o apă şi să-mi spui mai departe
povestea,
să te gândeşti că sunt încă mică şi chiar mort să treci exemplar strada,
să-mi dai păpuşi sau vânturi
când vezi ce lung e drumul şi-ţi tremură-ntors
locul în care-ai avut picioare.
Dar tu ai închis ochii când n-ai mai fost decât o insulă printre noi
şi lumea ne-a învăţat să te coborâm sub tălpi
ca să ne putem uita în oglindă.
Şi te-ai întristat şi te-ai adâncit în case şi n-ai mai vorbit
nimic până ai devenit cuvânt
şi străzile le-am trecut de atunci singură
şi parcă mereu e mai multă apă moartă decât apă vie.
Trebuia să fii tu însuţi, pe vânt, pe frig, pe noapte,
trebuia să fii tu însuţi chiar nemaifiind nimic.
Memorie – variantă
Memoria mea – mai bătrână ca mine, moartă – se face obiect.
În cap am o pasăre, ca orice nebun ea se descompune pe cel puţin
două axe.
Memoria mea nu moare odata cu mine,
O las în urmă ca pe un semn.