Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
adormit prima,
până picioarele tale se fac moi şi-mi intră-n suflet,
pentru că oricât ar semăna aerul cu pământul, din când în când
ochiul plesneşte obosit şi lipiciul dintre ele e apă ce seacă,
iar oamenii nu mă recunosc fără piele şi trebuie să stau în ore lungi
ca o coadă de şoarece, în ore-fotoliu în care nimic nu se întâmplă,
uneori un somn în care văd păsări albastre şi tu-mi spui că nici una
nu eşti tu şi mă trezesc cu gândul la muşte, să le cresc, să le dau
acelaşi nume ca şi când toate ai fi tu,
tu care poate ai început ca şi unghile mele, invers.
Şi gura mea e mereu înainte.
Şi orele sunt mereu înainte.
Şi muştele sunt mereu înainte.
În mine te-am adunat deja din toate timpurile, din toate vorbele, din
toate muştele.
Lui Oblomov, din frică, cu somn
Ca şerpii se vor târî ochii tăi în urma mea pitică
Ca melcul va fi gura ta în toiul cuvintelor rele.
Vei încurca un om şi un lucru, din tine îmi voi face
Bărcuţe pentru adormirile mele.
Am teancuri de perne păstrate încă din copilărie, subţiate asemeni
frunzelor în pagini de carţi,
perne ce s-au înmulţit solitar, unele mâncându-şi fiicele, îngrăşânduse,
altele trimiţându-le în lume, învăţându-le să-şi facă din cuvinte
scorburi,
să se ascundă până vor veni ochi care vor primi copacul întreg,
să găsească locurile în care sosirea lor nu ar fi fost observată, căci era
deja schiţată.
Şi acum mă opresc şi scriu şi eu: pernă, deschid un spaţiu în care
timpul va veni
268