Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
transmisia din 30 octombrie 1938 a reuşit să inducă publicului starea
de panică reală. Lumea uita că Welles era deseori “băiatul teribil” aşa
cum uita că radioul nu este doar o sursă de informare ci şi una de
divertisment. Ficţiunea lui H.G. Wells, prin interpretarea lui Orson
Welles, devenea realitatea unei mari mase.
Cu aproape şaptezeci de ani mai tărziu, în zilele noastre, un
scriitor departe de a fi canonic (statut care probabil că nu se va
schimba) lansează o carte de această dată, prin care din nou masa,
publicul, află cu stupoare cu Divinitatea care, cel puţin în cultura
creştină, a făcut supremul sacrificiu pentru a spăla cu sânge păcatele
lumii, s-ar putea să aibă o latură umană ceva mai pronunţată decât se
credea. Cartea lui Dan Brown a răscolit o lume care, deşi în pragul
unui secol prefigurat ca ateu, nu îndrăznea să pună în discuşie
anumite subiecte ce atingeau sau chiar se înscriau în sfera tabu-ului.
Codul lui Da Vinci în realitate nu conţine altceva decât un amalgam
de speculaţii şi semi-teorii (nici pe departe noi) inserate în căptuşeala
unui roman poliţist de o calitate discutabilă. Această realitate a fost
parţial admisă de autor pe parcursul diverselor luări de cuvânt pe
care a fost nevoit să le facă în urma lanţului de indignări, proteste sau
chiar scandaluri pe care romanul le-a iscat. Dan Brown a precizat,
cum era şi normal, că romanul este o ficţiune, că este literatură,
chiar dacă inspirată din unele fapte reale. Pretenţiile de autenticitate
pe care le face în carte (a se citi în roman, în bucata de litaratură)
pot fi echivalate cu prestaţia lui Orson Welles din 1938 – sunt de fapt
formulele obligatorii pentru a declanşa şi întreţine falsa impresie că
cititorul va păşi într-o lume autentică. Ori aceasta este condiţia de
bază pentru delimitarea unui spaţiu al ficţiunii, oriunde şi oricând.
Care scriitor, fie el romancier sau dramaturg, va trage cititorul de
mânecă la fiecare frază, reamintindu-i brutal că se află într-un tărâm
ireal, convenţional şi că nu citeşte altceva decât baliverne şi
închipuiri? Pretenţia realismului, instaurarea convenţiei sunt condiţii
sine qua non pentru existenţa artei. Ştim că actorul din Cidul nu
moare în realitate ci în realitatea cea din cele două ore ale filmului
sau ale piesei de teatru, cu alte cuvinte în ficţiune.
Graniţele dintre realitate şi ficţiune sunt prin urmare deosebit
de fragile, cele două concepte reuşind de multe ori să se substituie
unul altuia.
20