Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
camaraderii care nu i se oferau şi de care te-ai lecuit a ţi le dori.
„Modelul german” îl resimţeai străin ţie, după cum ai trăit puternice
resentimente faţă de conaţionalii meridianului nostru balcanic, care
au gustul şi „arta eschivelor”, „unde individul este din instinct
şmecher şi fanfaron, unde fiecare ştie totul şi încă ceva în plus”. Team
reîntâlnit acasă, la Alba-Iulia, într-un moment de jovialitate, iar
când a venit vorba despre trecut, am văzut pe faţa ta umbra tristeţii.
Iată, nu formulez cele două întrebări referitoare la dificultăţile
exilului şi dorul de a reveni mereu acasă, pe care de altfel de acum
le deduci. Ce spui de asta?
Titu Popescu: Sunt trăiri inerente strămutării, anumite
stereotipii ale reacţiei psihice. Despre ele s-a scris destul de mult în
cărţile exilului. Experienţa mea personală le confirmă, cu plusul de
vexaţiune pe care fiecare îl resimte în felul său. Cele două cărţi pe
care le-ai amintit tocmai această referinţă personală, dramatică şi
încurajatoare în acelaşi timp, încearcă să o evidenţieze. Uimirea cu
care a fost o primit conţinutul lor, la reeditare, a colorat multe
comentarii pe care le-am primit din ţară. Pe scurt, situaţia azilantului
este forte bine prinsă în butada lui George Astaloş: „azilantul e cel
care a pierdut totul, în afară de accent”!
O să mă păstrez în ironia prietenului de la Paris cînd o să-ţi
răspund la cea de a doua parte a întrebării tale, la zbuciumul cauzat
de tortura dorului de casă; mi se spunea la început, cînd simţeam
chemarea irepresibilă a acestui dor: „Fii atent că te urci în tren la
Műnchen şi cobori la Copşa Mică!”. Îţi aminteşti cum arăta Copşa
Mică pe-atunci... La altă tulburare sentimentală, mi s-a dat exemplul
compatriotului care, într-o seară (seara trăirile devin de-a dreptul
deşirante), s-a urcat în maşină şi a luat-o spre casă, norocul lui că s-a
oprit să se odihnească într-o parcare şi că nu apucase să treacă
graniţa. Dimineţa, înviorat şi odihnit, a luat-o repede înapoi, îngrozit
de ceea ce putea să i se întîmple... Unul dintre cele mai torturante
visuri ale perioadei de început era cel în care te găseai în ţară şi
Securitatea îşi intrase în atribuţii şi în ceea ce te priveşte. Cînd te
trezeai, pipăiai locul ca să te convingi că totul nu fusese decît un
vis... Aceste vindecări onirice tocmai Securitatea ni le procura,
involuntar desigur.
68