Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

69
Voci din Exil
Acum, pendulez cu lejeritate între Germania şi România, nu
fără a fi marcat de debusolarea politică din ţara noastră. Ce circ s-a
făcut în Parlament, cînd preşedintele ţării a înfierat oficial
criminalitatea comunistă! Aş fi vrut ca scandalagii parlamentari să fi
trăit ca azilanţi teroarea respectivă! Fiindcă se leagă: eu îi socotesc
pe scriitorii din ţară de două feluri: cei care vin în străinătate ca să se
întîlnească cu noi şi cei care – din motivele pe care le ştiu bine – nu o
fac. Gîndeşte-te ce concluzii poţi să tragi din această separaţie de
atitudine!
Cornel Nistea: Esteticianul şi criticul Titu Popescu a cedat
de o vreme tot mai mult locul creatorului de literatură sau al unor
note care înfăţişează aspecte ale exilului, ca şi implicarea în
publicistica din ţară şi străinătate. Vorbeşte-ne, te rog, despre
lucrurile acestea din viaţa ta. Poate ne vei spune şi în ce masură ţiau
influenţat activitatea, în special condiţia de „Ausländer”, spre
deosebire de saşii comunitari de care vorbeşti că s-au stabilit în
„Heimat”, în „Vaterland”.
Titu Popescu: Este aici o consecinţă benefică a exilului,
aceea de a-ţi diversifica neîngrădit mijloacele de exprimare,
determinată atît de absenţa cenzurii, cît şi de noile realităţi culturale
şi umane pe care le poţi asimila. Am trăit revelaţia la început pe plan
comparativ: mă gîndeam că, datorită restricţiilor de informare din
ţară, colegii mei erau obligaţi să nu cunoască efervescenţa, uneori
pasională, a vieţii intelectuale din exil, văzută în cărţi, edituri,
publicaţii, reuniuni, o mişcare intelectuală specifică rămasă străină
celor din ţară, pusă sub interdicţia de a fi măcar numită, nicidecum
comentată. După 1990, a fost liber să se ştie că o parte importantă a
literaturii române se înfăptuieşte şi trăieşte printre străini, într-un
paralelism frustrant pentru amîndouă. Noile posibilităţi şi realităţi ale
exilului au venit să-mi dezvăluie unele aspiraţii spre care tindeam şi
în ţară, privind mai ales diversificarea mijloacelor de exprimare.
Prima carte a fost, cum spuneam, un jurnal de azilant. Libertatea de a
călători s-a fructificat într-o modalitate nouă de a pune în pagină
specificul artistic al locului – într-o montură narativă, care a dat
cîteva volume de „povestiri din lume”. Am scris albume despre
artişti plastici şi monografii despre scriitori importanţi ai exilului, am
publicat o lucrare de specialitate despre avangardismul estetic al