Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
„Eu nu-s nicăieri”
Afară miroase vocea mea prăjită în mănunchiuri
de oameni-lebădă, înmuguriţi cu iarbă bolnavă în jurul
ochilor roşi de apă.
Aşa e când nu poţi primi iarna şi ea
ţi se sinucide în pragul uşii şi-ţi inundă
curtea până se umflă ca o frică-râu şi colindă din spatele
ţiganilor:
să locuiesc, să locuiesc, chiar pe o umbră,
şi să m-acopăr cu cei care n-au uitat caii,
în burta lor e tatăl unui om dintr-o carte
şi să-mi daţi, să-mi daţi,
să-mi daţi înapoi miezurile de pâine,
miezurile voastre cu care a plouat de ani
ca o mană, să arunc cu ele în Dumnezeu,
că el a uitat mai tot ce i-am spus într-o noapte:
să fii cuminte după ce plec de-acasă,
să vii să mănânci, în jurul chiuvetei
păpuşile te aşteaptă ca să le fii mamă,
dar tu, cu iubire să nu le dai şi apă,
din tot ce-am furat numai orez a rămas
în vechile lor crăticioare şi le-am învăţat
circuitul pâinii în natură
şi le-am zăpăcit, şi le-am pălmuit de-au uitat
să trăiască pe lângă orezul murdar
şi la spital primesc numai oameni sau bani,
dar pe ei ţi i-am dat ţie, când te-am rugat
să mă ţii copil, undeva pe lângă tine,
căţel de cer ce ziua huzureşte rozând stele,
dar plouă peste mine de multe ori cu mine,
când vin printre fulgi, dinţii de lapte ai căţecopilului.
să ham, să ham,
am locuit câinele până oboseala mi-a alungit oasele
şi corpul meu dantelă a acoperit lumea cu somn
şi m-am odihnit de celălalt pănă nimeni
nu m-a mai cunoscut, uitându-se la mine cu cuvinte
270