Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

79
Voci din Exil
o simţeam atunci. Să precizez sursa diferenţelor de comportament.
Să încerc să fac psihologie şi microsociologie aplicată. Cu toate
riscurile, desigur. Să evit anacronismul şi să nu mă umflu în pene.
Cornel Nistea: Scrii articole despre cenzură şi ai „tupeul” să
pretinzi să fie publicate în revista la care eşti redactor. Nu era
periculos, sau se instalase undeva în subconştientul tău modelul
vreunui disident şi-ţi plăcea riscul? Ce sperai de la această atitudine?
Dan Culcer: Nu făceam decît să iau în serios, conştient că
mă aflam în faţa unui simulacru, decizia privind desfiinţarea
Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (adică a cenzurii
instituţional organizate) din 1977. Plenara C.C. al P.C.R. hotărăşte
desfiinţarea cenzurii instituţionale şi transferă întreaga răspundere
pentru conţinutul publicaţiilor, programelor de radio şi tv,
redactorilor şefi, redacţiilor şi editurilor, pe lîngă care se constituie
consilii de conducere, formate din activişti, specialişti, muncitori. Mă
bazam pe faptul că scrisesem deja o analiză critică a sistemului
presei din România - lucrare pentru reciclarea obligatorie pe care o
făceam în vara lui 1976, cred, la cursurile organizate la şcoala de
partid «Ştefan Gheorghiu», care avea un preambul plin cu exemple
despre absurdităţile şi incoerenţele cenzurii, aşa cum era cea
suportată la «Vatra» de la înfiinţare (mai 1971) din partea celor doi
activişti-cenzori : Gheorghe (Gyuri) Pascu şi Gidolfalvi (nu mai ştiu
cum). După prezentarea textului la reciclarea respectivă, unde mă
aşteptam să fiu bubuit ideologic, am trăit uimirea de a mă vedea
felicitat de responsabilul nostru de grupă. Nu reuşesc să-mi amintesc
numele său. Ar fi interesant de aflat ce a devenit după 1989. Eram
coleg de grupă cu George Bălăiţă, care poate îşi mai aduce aminte de
atmosferă.
Nu am avut modele de urmat, nici disidenţi de imitat. Era
temperamentul meu de adolescent întîrziat, poate.
Unde ne erau atunci disidenţii? Goma era din 1977 în Franţa.
Restul sunt legende, gogoaşe. Îi includ la gogoaşe pe Ana Blandiana,
Mircea Dinescu. Dorin Tudoran şi cei ca el care au devenit legendari
fiindcă au făcut gesturi patetice legate de saturaţia lor, dar nu uit
totuşi de acţiunile lor pe linie de UTC şi de paginile din «Flacăra».
Alţii au protestat, mai ales şi doar cînd li s-au interzis cărţile.
Chiar dacă nu erau activişti comunişti, nu am întilnit printre