Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

157
Teme la alegere
mereu, deoarece, spre deosebire de animale şi de zei, el este osândit
să gândească”.
Din însăşi deosebirea pe care o face Benedetto Croce între
poezie şi literatură decurge caracterul restrictiv al definirii acesteia
din urmă. Într-adevăr, ne-am obişnuit de mult să înţelegem prin
literatură o totalitate a demersurilor creatoare pe tărâmul artelor
cuvântului, ca şi un corpus al rezultatelor acestor demersuri. Poezia
ca „gen literar” alcătuieşte, în această perspectică, o subdiviziune a
acestui totum. Genuri, specii divid un corp comun al literelor.
Viziune scolastică ce nu s-a învrednicit nici măcar de iscusinţa
sistematizatoare, ordonatoare a unui Linné. De altfel, încă nu e prea
târziu ca noii prozitivişti ai teoriei literare să încerce o asemenea
sistematică a literaturii. Aceşti reformatori ai esteticii, ca şi ai teoriei
literare, îl tratează pe Croce cu un cordial dispreţ sau, mai exact,
preferă să nu-şi mai amintească de el. Deşi suntem convinşi că
cercetările moderne privitoare la modalităţile discursului ar avea de
câştigat dintr-o mai atentă meditare a tipologiei expresiei pe care o
descrie esteticianul în La Poesia (expresie sentimentală sau
nemijlocită, poetică, a prozei, practică sau oratorică şi, în sfârşit,
expresie literară distinctă de acestea). De asemenea, studioşii
literarităţii – în sensul propus de formalismul rus – ar putea reflecta
cu folos la tezele croceene referitoare la expresia literară, domeniile
literaturii, ca şi raporturile literaturii cu poezia, nonpoezia şi
antipoezia.
Dacă răspunsul pe care-l dă Croce la întrebarea „ce este
literatura?” are, încontestabil, o altă profunzime decât definiţia
curentă care nu vede într-însa decât o sumă, o generalitate neutră, o
totalitate a faptelor literare, în schimb soluţia pe care ne-o oferă
esteticianul italian este prea restrictivă. Ca să folosim termenul
formaliştilor, teza lui Croce nu explică literaritatea poeziei însăşi.
Opoziţia poezie-literatură, juxtapunerea celor două ordini de
expresie, considerarea literaturii drept o armonie superioară a
expresiilor nonpoetice şi a celor poetice duce inevitabil la scindarea
arbitrară a unui continuum. Croce nu poate refuza poeziei caracterul
„literar” şi literaturii un caracter „poetic”. Totuşi, disocierea duce la
discriminări arbitrare, precum aceea între „lirism” şi „lirică”.
Lirismului îi revine, printre altele, opera unor „scriitori faimoşi, ca