Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

185
Teme la alegere
cele filozofice, cum este şi cazul tratatului lui John Adams. Oricum,
filozofii şi scriitorii Epocii Luminilor sunt fascinaţi de sinucidere. Ea
este purtătoare a dreptului de a alege. Autori precum Diderot,
Lesage, Marivaux, Marmontel, sunt doar câţiva dintre cei în ale căror
opere se prezintă sinucideri. Filozofii sunt împărţiţi, pe de o parte, cei
care condamnă clar suicidul (Diderot), pe de alta, cei care proclamă
dreptul de a dispune de viaţa lor după cum vor (David Hume,
d'Holbach) şi nu în ultimul rând, cei care se întreabă, ezită, se
contrazic, nuanţează. În ultima categorie se încadrează Montesquieu
şi Voltaire. În secolul al XVIII-lea, suicidul filozofic (sila de viaţă,
sentimentul absurdului sunt cauzele sale, dar el e mai mult o formă a
minţii decât a realităţii) avându-l ca prototip pe Faust şi suicidul din
dragoste, care face carieră datorită lui Werther coexistă. Totodată
apar tratate care fac din nebunie cauza sinuciderii şi din influenţa
diverselor aspecte meteorologice, geografice, cauzele celei dintâi. În
ceea ce priveşte autorităţile, existe două atitudini total opuse. Cea
franceză, intolerantă, care preia practic perspectiva regelui care
priveşte suicidul ca pe un eşec al propriei lui guvernări de a asigura
bunăstarea supuşilor 40 şi cea engleză care demistifică suicidul. În
Franţa, potrivit declaraţiei din 1757, erau condamnaţi la moarte toţi
cei care atacau religia, ceea ce se viza de fapt erau cu precădere
cărţile tratând problema sinuciderii. Oricum, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea se începe scoaterea de sub incidenţa penală a sinuciderii
cam peste tot. Studiul lui Minois se opreşte în special asupra Epocii
Luminilor, ca perioadă ce privilegiază întrebarea, meditaţia. Secolul
al XIX-lea este prezentat succint ca fiind distrugerea lentă a
recunoaşterii suicidului ca pe un fapt social. Biserica lansează atacuri
violente împotriva morţii voluntare şi prin codul canonic din 1917
sinucigaşilor le este refuzată înmormântarea bisericească. Medicina
face şi ea din sinucidere o ruşine, legând-o de un dezechilibru al
minţii care determină exagerarea întâmplărilor neplăcute. Secolul al
XX-lea se remarcă prin importantele schimbări de optică aduse de
Freud (sinuciderea ca auto-agresivitate, disocierea subiect-obiect) şi
nu numai. Atât secolul al XIX-lea, cât şi al XX-lea, înăbuşind
dezbaterea, au cenzurat în acelaşi timp libertatea fundamentală şi au
40 Ibidem, p. 307