Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
paradoxismului, iniţiat şi dezvoltat în Statele Unite de un român.
Libertatea de a scrie despre orice consideri că merită a fost o revanşă
concretă împotriva asfixiantei regii a cenzurii din ţară. Această
libertate a abordării conţine şi un sens axiologic al scrisului, pe care
însă nu l-au recuperat beneficiarii publicistici ai libertăţii cîştigate în
ţară, adică să păstreze un limbaj urban fără insulte, să nu procedeze
la presupunerea proceselor de intenţie, să nu fabrice scenarii
compromiţătoare. Exilul românesc de astăzi este un exil fără partide,
doar cu simpatii provocate de împărţirea politică din ţară, deci nu
primează interesele de partid în faţa celor personale şi suntem, din
fericire, scutiţi de toate ravagiile care agită infructuos şi
compromiţător ţara. Pe de altă parte, asumarea exprimării
necontrolate şi neconstrînse a făcut loc veleitarismului, care
marchează prin deprofesionalizare o parte a presei româneşti din
străinătate. Oricum, ne reprezentăm prin triumviratul de aur al
creaţiei din exil: Eliade, Cioran, Ionescu.
Cornel Nistea: Şi acum o ultimă întrebare: Crezi că putem
vorbi de o literartură română a exilului, fapt contestat uneori pentru
că n-am putea vorbi de două literaturi româneşti, fie şi în timpul
dictaturii comuniste, ci de una singură, dar care să fie autentică,
valoraoasă. Pe de altă parte, ţi se par fireşti, normale relaţiile
scriitorilor români din exil sau, mă rog, disidenţi, cu Uniunea
Scriitorilor din ţară. Relaţiile acestea oare n-ar putea fi ameliorate?
Titu Popescu: Şi din ceea ce am spus pînă acum se poate
înţelege că literatura exilului românesc este o realitate şi că ea trebuie
privită ca atare. Uimirea mea a fost mare cînd i-am descoperit
întinderea, ambiţiile şi valoarea. Real, ea s-a produs între alte graniţe
şi a fost determinată de existenţa politică a exilului. Practic, este
vorba despre două literaturi crescute în condiţii net diferite, deşi
specificul ei estetic, de a fi scrise în aceeaşi limbă românească, le
certifică unitatea. Evidenţierea unităţii ei este o consecinţă a libertăţii
dobîndite în ţară, după 1990. Se reface însă greu această unitate, din
tot felul de interese care ţin de orgoliu şi de argumentul victimizării
celor care ar trebui să o primească pe cea din exterior cu braţele
(critice) deschise. Veleitarismul s-a practicat în ambele părţi. Cînd
literatura din interior era supusă trecerii pe sub furcile caudine ale
cenzurii, cea din exterior exprima o fermă atitudine anticomunistă.
70