Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
copilărie şi până la mai marile nelegiuri din perioada adultă, tocmai
de drăcuşorii anonimi. Aceştia - precizarea se impune – sunt departe
de a fi nişte creaturi respingătoare; dimpotrivă, umanismul lor este
dezarmant: sunt comici, ironici sau sarcastici, împăciuitori şi nu în
ultimul rând degajaţi. Impresia pe care o lasă este cea de moderatori
de talk-show: distanţi în marea parte a timpului şi tăioşi, fără a uita
însă să fie sarcastici. Joaca de-a sfărâmarea măştilor Bătrânelului,
vizibil revitalizat de plimbările prin timp, ne scoate la iveală însă
adevărata valenţă a drăcuşorilor, aceea de voci ale conştiinţei.
Departe de a fi detestabili, ei dau glas unei conştiinţe întârziate sau
ideale. Personajul nu mai are aşa ceva şi suntem înclinaţi să credem
că nici nu avuse vreodată. Comoditatea unei vieţi trăite cu o
conştiinţă atrofiată nu poate fi neglijată, iar drăcuşorii sunt prezenţi
pentru a sublinia acest lucru prin oferirea unui curriculum vitae
romanţat, în totală discordanţă cu ceea ce personajul, Bătrânelul,
afirmă şi crede.
Cumulând stilul în care piesa este concepută, stil precum
spuneam tributar teatrului modern de sorginte ionesciană sau
beckettiană, cu consistenţa (sau de ce nu inconsistenţa) personajelor,
obţinem un rezultat cel puţin interesant: impresia că linia dintre scenă
şi scaunele spectatorilor a devenit dintr-o dată periculos de subţire şi
de vagă. O oarecare teamă că, asistând le reprezentaţie, am putea fi
chemaţi pe scenă – din diverse motive; aşa cum a lipsit Nănaşul, pot
lipsi şi alte personaje… - fără îndoială că se insinuează.
Vorbind de delimitări imprecise, de vaguitate (într-un sens
bun) şi de ficţiune ca şi convenţie cu două tăişuri, ajungem şi la cea
de-a doua piesă din volumul amintit, una care, la fel ca şi ultima, se
insinuează aproape pe nesimţite în ţesătura primei dintre ele. În fapt,
impresia că întregul volum prezintă o singură piesă este deosebit de
puternică. O asemenea teorie nu ar putea fi la urma urmei infirmată
pe deplin; ea ar urma o lungă serie de poziţii argumentate destul de
ademenitor, conform cărora un autor, orice autor, scrie de fapt o
singură mare operă, simfonia vieţii sale, compusă ce-i drept dintr-o
multitudine de bucăţi în care tonalităţile pot fi diferite. Această a
doua piesă, intitulată sugestiv Regizor sau actor, personaj sau
spectator? adânceşte şi mai mult misterul unei realităţi împletite cu
ficţiunea, în stilul pe care Pirandello îl foloseşte în Şase personaje în
24