Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

161
Teme la alegere
acelui limbaj poetic originar. Limbajul nu şi-a pierdut niciodată
natura sa poetică. În cea mai banală vorbire cotidiană se poate
remarca expresia poetică oarecum în statu nascendi. Vedem astfel
cum sunt „înnoite şi inventate, prin harul imaginaţiei, mereu alte
cuvinte, şi cum înfloreşte însăşi poezia, o poezie cu tonalităţile cele
mai variate, severă şi sublimă, gingaşă, graţioasă şi surâzătoare.
Există, însă, în această vorbire un amalgam, mai mult ori mai puţin
inform, al altor specii de expresii nepoetice, precum cele
sentimentale, oratorice, prozaice. Diferită de acestea, nu sub aspect
formal, ci aparţinând unui alt plan spiritual decât formele de expresie
amintite, este expresia literară. Am văzut că acesteia i se atribuie în
Poezia lui Benedetto Croce un rol civilizator-educativ. Ea este o
formă de expresie compozită, în această compoziţie intrând atât
expresiile poetice cât şi cele nepoetice, fără ca vreunele să-şi piardă
specificitatea. Un compromis necesar, o armonizare a formelor de
expresie nu înseamnă, oare, părăsirea poziţiei cu privire la expresia
poetică şi, mai ales, la liricitatea fundamentală a oricărei arte? Pentru
Croce, expresia „adevărată” rămâne cea poetică. Celelalte, toate, nu
sunt de fapt cu adevărat expresii. Toate esteticile „false” rezidă în
diverse moduri ale confuziei între poezie şi proză literară (estetica
intelectualistă sau conceptualistă), între poezie şi expresia literară a
sentimentului (estetica sentimentalistă), într-o confuzie cu oratoria
(estetica practicistă), într-o confuzie cu literatura uşoară (cea
hedonistă) sau cu voluptăţile artei pentru artă (cea formalistă). Cu
toate că privilegiază expresia poetică, Croce nu o ipostaziază într-o
formă pură. Critica poeziei pure este unul din capitolele cele mai
tranşante în Poezia. Esteticianul italian (mare adversar al liniei
Mallarmé-Valéry, dar şi al lui Stefan George şi al cercului său) nu-l
citează pe Henri Bremond pe care, fără doar şi poate îl cunoştea. De
aceea, îşi permite să critice o teorie nesprijinită pe texte, un adversar
întrucâtva făurit de el însuşi. În teza amintită remarcă dezaprobator
desăvârşita vacuitate a conceptului de sugestie care – după el – ar
trebui să constituie finalitatea poeziei pure. Nu există decât poezie
„impură”, poezie eminamente expresivă, eternă, „care în finit
cuprinde infinitul”.
Cele mai bizare corolare ale tezelor croceene referitoare la
diversele forme ale expresiei şi la falia dintre poezie şi literatură