Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

83
Voci din Exil
recruţi. O scenă în acest sens este probabil cea a întîlnirii, la un
restaurant, dintre Alecu Paleologu, Zigu Ornea, poate şi alţii, precum
şi cel care mi-a povestit scena pe cînd eram în ţară, un critic literar
pariziano-bucureştean, care atunci nu ştia cum să interpeteze
convocarea la aceea agapă, ce-i părea fără obiect.
Mai toţi cei recomandaţi sau selectaţi pentru astfel de funcţii de
«prinţii electori» erau buni, dar criteriul suplimentar, decisiv, a fost
unul de clan sau gaşcă.
De aceea, în general, studiul mişcărilor politice şi al curentelor
culturii nu se poate face pe criteriile inadecvate şi superficiale ale
cronologiei generaţionale ci pe acelea ale afinităţilor de tot soiul, cele
pe baza cărora se constituie şi reconstituie mereu reţelele şi nodurile.
Ridicolul paşte ansamblul serialismelor incoerente, formale, de
generaţie :optzecişti, nouăzecişti etc.
Plecarea în Franţa a fost o decizie luată în acord cu Maria
Culcer (Mailat), soţia mea pe atunci. În vara lui 1986, în aşteptarea
paşaportului, Maria Mailat a terminat de scris direct la maşină un
roman. Ea a plecat cu un pretext medical, un tratament chirurgical la
ochi pentru Tudor, fiul ei şi al lui Constantin Pricop, criticul şi poetul
ieşean pe care îl ştii probabil. Am manipulat Securitatea cu zvonuri.
Am spus peste tot că vrem să ne cumpărăm o casă. Aveam un
apartament de bloc moştenit de la Mama. Am zvonit despre boala de
ochi a lui Tudor, exagerînd o realitate nepericuloasă, şi am făcut,
paralel, microfilme, printr-un prieten neamţ a cărui nevastă era
fotograf, cu toate actele de stare civilă ale familiei. Ştiam că actele
astea vor fi necesare şi filmul a ieşit din ţară într-o centură a nevestei.
Din dosarul de urmărire informativă pe care l-am copiat din arhivele
CNSAS, aşa ciumpăvit cum este de probabil sute de pagini, reiase că
eram suspectaţi, că telefoanele ne erau ascultate, că prietenii erau
puşi să dea note informative. Dar mai reiese că i-am păcălit pe toţi.
Ceea ce este extrem de încurajator într-un sistem ca acela în care ne
duceam vacul. Supravegherea totală s-a dovedit imposibilă. Încă nu
s-a inventat aparatul de citit gândurile şi am avut norocul să nu fim
supuşi la presiuni sau torturi (ca pe vremea lui Dej şi Drăghici),
fiindcă gradul nostru de periculozitate socială nu era considerat aşa
de mare, fiindcă Securitatea avea sarcina preîntîmpinării acţiunilor
negative şi represiunea devenise aleatorie, nu sistematică.