Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

183
Teme la alegere
europene, prezente doar la nivelul elitelor, cunoscătoare de carte,
intelectuali, burghezi şi aristocraţi. În timp ce sentimentul de repulsie
în faţa sinuciderii se menţine în rândurile credincioşilor, la cei care
încep să accepte că sinuciderea ar putea fi o posibilitate de alegere
aparţinând fiinţei, lucrurile se schimbă şi devin complicate. În teatrul
englez sunt reprezentate în doar patruzeci de ani în jur de o sută de
piese ce demonstrează gradul ridicat de atractivitate a sinuciderii. În
anul 1600 apare Hamlet. De fapt, în toată sfera literară, fie că e vorba
de teatru, poezie sau roman, frecvenţa temei sinuciderii este mare
pentru că totul se petrece pe domeniul imaginarului şi nu poate fi
pedepsit. În plus, lipsa eticismului ca factor catalizator de sens
determină tocmai o pluralitate a interpretării. Există şi o serie de
studii asupra sinuciderii. 1610 este anul în care John Donne, pastor
protestant analizează în cartea sa, Biathanatos problema sinuciderii
(pot exista excepţii de la regulile postulate de Toma d'Aquino prin
care suicidul să se situeze în afara păcatului, sinuciderea nu e un
păcat absolut), în 1621 Robert Burton scrie Anatomia melancoliei,
care, după cum observă Minois, este prin localizarea cauzei
sinuciderii în melancolie, o primă cale de desacralizare şi de
depenalizare a suicidului 36 . Montaigne se apleacă şi el în Eseuri
asupra sinuciderii, dar afirmă că o soluţie nu se poate da decât când
eşti confruntat personal cu alegerea. Autorităţile socio-politice şi
religioase nu acceptă însă incertitudea în care se scaldă optica asupra
sinuciderii. Sinuciderea ca întrebare înseamnă transferul acestei
îndoieli asupra lor. Este pusă în chestiune viabilitatea organizării
sociale, respectiv religioase şi responsabilitatea lor. Dacă lumea cum
e ea nu se menţine ca preferată absolută, atunci se umple de
instabilitate şi vulnerabilitate. Dacă omul este liber să-şi depăşească
condiţia proprie trecând în moarte, atunci devine susceptibil de a dori
şi un drum mai scurt de la condiţia sa pământească actuală, la alta
mai bună. Cea mai dură condamnare este a teologilor. Moraliştii sunt
ceva mai permisivi, iar juriştii încă şi mai mult. Utilizarea în exces a
fricii în perioada Reformei şi a Contrareformei, ca mijloc de
reprimare a sinuciderii duce la un efect invers: anumite spirite fragile
îşi grăbesc sfârşitul. Dacă damnarea e sigură, ce mai contează
36 Ibidem, p. 111