Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
programată/comandată a omului nou şi a societăţii ideale?
Subconştient sau histrionic, Liviu Ioan Stoiciu se conformează cu
acuitate şi patos cerinţelor. Din acest punct de vedere, graţie
sincerităţii pe care nu reuşeşte să şi-o reprime, volumul capătă
semnificaţii ce conturează unitar şi armonios o copilărie de proletar
marginalizat/centrat de destin la adjudu vechi (cantonul 248), la
intersecţie nu numai de sat şi oraş, ci şi într-un spaţiu al călătoriei
esenţiale, calea ferată ce duce nu doar la Bucureşti, ci şi în moarte:
„…nu e fum, e linia/ ferată, bre, le spun eu, care vine de la canton/ şi
merge în mormânt, la mama.” – Păpuşa de cârpă. Şi afirmaţia că
poemele lui LIS sunt mici povestioare, adăugăm noi, epico-lirice e
judicioasă, dar credem că ele reuşesc să ne propună personaje
memorabile, cum ar fi cantoniereasa, tipul matroanei ce ţine loc de
mamă, soră, iubită şi chiar de Dumnezeu: „am, totuşi, o fixaţie/
biblică: prin faţa ferestrei, în ogradă, cantoniereasa,/ cu florile ei de
gheaţă/ în braţe, face un pas înainte, un pas înapoi: ce tot te mişti/ fă,
acolo, o întreb (eu, cititorul în/ stele, să/ zicem)…păi nu vezi, urc la
cer… ă… urc să iau mulaje,/ să copiez, în mărime/ naturală, ce o mai
fi nou pe acolo” – Cad frunzele. Mama e-n spaţiu viaţă/moarte şi e
surprinsă atât ca lucrătoare neobosită şi grijulie cu fiul său: „numai
să-mi întind destul visul leneş, dimineaţa,/ când strigă mama, la ora
6, plecată/ la vie, că mi-a lăsat, în bucătărie, pâine cu magiun/ să
mănânc/ şi ochiuri de raţă…” dar şi o imagine în oglinda nefiinţei,
recuperată prin restructurare a memoriei auditivo-gustativo-tactile:
„…auzeam/din senin vocea mamei, moartă/ (trăznită în bucătăria de
vară în 28 iunie 1951, când făcea/ prăjituri) şi eu imediat mă
executam…îi/ stropeam mamei imaginea în oglindă şi o adunam,
picătură/ cu picătură în pahar şi-o beam: sărut mâna, îi/ ziceam şi-mi
mai veneam în fire” – Umbla stafia razei. Inevitabila primă iubită,
corespondenta Smărăndiţei lui Nică Apetrei, e fata picherului,
„…titirez de argilă, cu un spic de grâu/ emailat (glorie a orientului)
în mâini…” – O puşcă mare, îl făcea să-şi autoconsume avânturile
erotice juvenile: „fă, habar n-aveai, erai vrăjită, simţeai un/ fel de
cârcei în tot trupul şi te umpleai de spuzeală, care/ dădea din ea un
fel de apă” – idem. Tatăl e prototipul proletarului român: lucrător la
întreprindere de stat, ţăran pe câmp şi la grajd după program şi
chefliu ori de câte ori se iveşte prilejul: „hă: cântă muzicanţii, fă?/
32