Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
Despre Numele trandafirului al semioticianului Umberto Eco
se ocupă Alexandru Muşina în Scriitorul şi/sau literatul definind
romanul acestuia ca un uriaş puzzle literar care abordează idei, teme,
motive, tehnici narative, referinţe şi arhetipuri din întreaga literatură
universală. Asemănarea lui cu struţo-cămila lui Cantemir poate părea
ilară însă e cât se poate de valabilă având în vedere faptul că el poate
fi „gustat” şi interpretat pe mai multe nivele de lectură. Construcţie
artizanală, produs al unui literat, nu al unui scriitor sau nuvelist, Eco
demonstrează că nu trebuie neapărat să fii scriitor profesionist pentru
a redacta o operă literară ci e suficient să posezi cunoştinţele
teoretice şi o certă îndemânare la jonglarea cu logosul. Tocmai acest
caracter eclatant al romanului e subtil criticat, polifonia lui atingând
cote nepermis de înalte până şi pentru un erudit ca Umberto Eco.
Secretul lui Polichinelle abordează problematica popularităţii
şi succesului scriitorilor Europei de Est mai ales datorită faptului că
personajele acestei literaturi aparent minore şi mărginaşe nu
interferează cu istoria, ei nu vor să o schimbe poate pentru că sunt
conştienţi că nu o pot face ci aleg să trăiască în imediat, în lumea lor
miniaturală. Secretul literaturii constă tocmai în extragerea acesteia
de sub tutela şi spectrul moralizării, al grandiosului şi concentrarea
pe efemer, neînsemnat şi pe prozaism. Din această cauză critica
literară ar trebui să evite termenul „talent” care e de natură să
desfiinţeze şi să anuleze orice demers critic şi obiectiv.
Capitolul care dă şi numele voulumului, Supravieţuirea prin
ficţiune, se ocupă de opera lui George Steiner – După Babel. Aspecte
ale limbii şi traducerii reflectând funcţia creatoare a fiecărei limbi
care e chiar mai importantă decât funcţia de comunicare. Minciunile,
conform lui Steiner, nu sunt altceva decât adevăruri contextualizate
în timp ce propriu omului îi este şi perceperea viitorului, trăirea şi
gândirea dincolo sau chiar împotriva realităţilor fizice. Tocmai
împotriva temerilor se instituie ficţionalizarea ca modalitate de
supravieţuire, ca evadare din schemele impuse de societate şi, mai
ales, de frica de moarte. Mai mult de atât „poezia este limbaj maxim”
adică trece dincolo de rutină şi redescoperă limbajul de aceea el
poate fi – în concordanţă cu metafora blagiană – un aparat de
inventariere manifestat de nevoia de comunicare sau unul de tăinuire
prin nevoia de ascundere, de protejare a intimităţii sau de eufemizare.
16