Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
inumanului, ea este atât de exclusiv umană. Renaşterea redescoperă
enigma suicidului cu precădere prin reactualizarea legăturilor literare
cu tradiţia antică. Antichitatea se caracteriza în raport cu sinuciderea
printr-o pluralitate de opinii. Oricum, istoria greacă este marcată de
sinucideri răsunătoare, autentice sau semilegendare, din cele mai
diverse motive 34 . Sinucideri patriotice (Temistocle), sinucideri din
dragoste (Sappho), sinucideri din fidelitate pentru o idee religioasă
(Pitagora), sinucideri ca fugă de decrepitudinea bătrâneţii
(Democrit), sinucideri din castitate (Hippolit) sau sinuciderea
ambiguă a lui Socrate. Epicurieni cred în sinuciderea calmă, stoicii o
propun şi ei, pitagoreicii o resping. Platon are o concepţie suplă şi
incertă, în timp ce la Aristotel întâlnim un nu categoric. În Renaştere
cultura îşi măreşte publicul, la fel cum şi numărul de autori creşte. Se
reia contactul cu cărţile antice prin faptul că ele încep să fie traduse.
Deznădejdea cea care îndeamnă la sinucidere devine una dintre
temele favorite ale poeţilor renascentişti (Du Bellay, Ronsard), iar
Biserica va contracara această tendinţă prin manualele despre arta de
a muri. În lumea protestantă suicidul este satanizat şi chiar
documentele oficiale afirmă rolul personal al diavolului în actul
sinuciderii. Nebunia este o prezenţă pregnantă ca explicaţie a
sinuciderii în special în mediul intelectual şi artistic. Ea este,
parafrazându-l pe Foucault contemplarea detaşată a nimicului care
este omul şi existenţa sa. Imaginarul macabru se dezvoltă ca urmare
a războaielor şi a ciumei negre. Apare prin Faustul lui Marlowe şi un
nou tip de suicid, cel determinat de dorinţa de absolut. Totodată,
capitalismul incipient determină o creştere a individualismului
burghez, se doreşte o legătură directă cu Dumnezeu. Dar ceea ce
câştigă prin autonomie, pierde prin fragilitate. Durkheim a
demonstrat corect că frecvenţa sinuciderilor este invers
proporţională cu gradul de integrare socială 35 . Cu toate acestea, nu
este vorba de o sporire per total a numărului de sinucideri în
Renaştere, ci doar de o creştere a interesului faţă de această
problemă, manifestată şi suscitată deopotrivă prin literatură şi artă.
Anii 1580-1620, Minois îi situează sub semnul crizei conştiinţei
34 Ibidem, p. 51
35 Ibidem, p. 90.
182