Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
de tihnă printr-un bombardament de schimbări a privirii naratoriale
de la un personaj la altul, un loc (spaţial şi/sau temporal). Se trece
deasemenea în mod galopant de la persoana I la a II-a, sau chiar a
III-a şi invers. La fel stau lucrurile şi cu timpurile verbale utilizate,
cu menţiunea că, pe cât posibil, este evitat (în mod ostentativ, de
multe ori) deja clasicul imperfect al povestirii.
Dar chiar şi aşa, cu atenţia infinit sporită la maniera exprimării
realităţii, aceasta inundă în mod aproape natural (cu mici excepţii)
paginile volumelor de proză scurtă. După cum am spus deja pe
parcursul lucrării de faţă, Nedelciu prezintă un excelent simţ al
constituirii şi reconstituirii dialogurilor, al replicilor. Căci
distorsonarea, punerea textelor sub semnul echivocului şi al
incertitudinii nu poate să ascundă viul de la care se pleacă.
Fără îndoială că nu am putea vorbi la Mircea Nedelciu de un
joc cu realul, neapărat. Putem însă cu siguranţă marşa pe latura
jocului cu exprimarea acestuia. Accentul, după cum se poate
observa, cade pe termenul exprimare. Realul nu poate, nu mai poate
fi redat oricum. Aceste probleme capătă contur în text sub forma
acelor inserţii de ordin metatextual. Literatura, cu alte cuvinte, îşi
devine obiect de studiu; nu se mai mulţumeşte cu simpla redare, ci se
chestionează permanent în legătură cu felul în care redă. Desigur,
aceste lucruri pot fi oricând puse în relaţie şi cu raportul inedit
(despre care am discutat deja în introducere) care se instaurează înte
autor, cititor şi text (şi chiar, personaj).
Umberto Eco vorbeşte despre un anume pact ficţional încheiat
între cititor şi scriitor. Iată ce presupune acest pact:
„Regula fundamentală pentru a aborda un text narativ este ca
cititorul să accepte tacit, un pact ficţional cu autorul, (...). Cititorul
trebuie să ştie că ceea ce i se povesteşte este o întâmplare imaginară,
fără c prin asta să considere că autorul spune o minciună.” 134
Aplicând acest enunţ la proza lui Mircea Nedelciu, vom observa în
primul rând o nuanţare a sa şi o depăşire chiar. Problema la Nedelciu
nu mai este aceea dacă cititorul este conştient de acest pact. Din
contră, nu cititorul pare că ar trebui să aibă cunoştinţa acestui lucru,
ci... scriitorul. El este cel care trebuie să păstreze mereu legătura cu
134 Umberto Eco, Op. cit., p. 99.
220