Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
s-a observat până acum influenţa certă a gândirii aristotelice, în acest
punct special al reflecţiilor lui Croce asupra poeziei. Căci – spirit
funciar clasic – nu se putea ca acesta din urmă să nu preia teza
stagiritului expusă în Poetica: „poezia înfăţişează mai mult
universalul” (1451 b).
Desigur, în ce priveşte definirea înfăţişării universalului, Croce
n-ar mai fi acceptat interpretarea aristotelică. Pentru el, universalul
nu înseamnă supunerea la legile verosimilului şi ale necesarului, ci –
într-un sens estetic – viziunea unităţii părţilor în întreg, armonia care
uneşte contrariile. Printr-o antropologizare a universalităţii, Croce o
identifică cu „umanitatea întreagă şi nedivizată a viziunii poetice”.
La acest atribut al poeziei se mai adaugă cosmicitatea ei. În orice
particularitate a poeziei autentice descoperim cosmosul întreg. Şi,
poate în legătură cu această creaţie a cosmosului reluată cu fiecare
poezie, înţelege Croce să interpreteze conceptul de cunoaştere nu ca
receptare, ci ca o facere. Universul întreg, umanitatea toată ne e
revelată în cel mai umil cântec popular.
În 1936, când publica La Poesia, Benedetto Croce urmărise
explozia suprarealismului, pledoaria pentru onirism, automatism. De
altfel, înglobarea poeticului în sfera imaginarului, a visului, a
irealului fusese mai demult întreprinsă. Corectând această „opinie
comună”, esteticianul consideră că ar fi mai exactă o definire a
poeziei şi, mai ales, o situare a ei, dincolo de distincţia între real şi
ireal, într-o sferă a însuşirilor pure, lipsite de predicatul existenţei. Îi
revine unei expresii a prozei facultatea de a oferi determinări ale
gândirii, simboluri sau semne ale conceptelor. Distincţiile formale
sau cele fizice privind sunetele articulate, succesiunea lor, ritmurile,
metrica, nu pot separa expresia poetică de cea a prozei. Înţelegând
prin cea dintâi exprimări ale afectelor, având caracterul senzorial al
imaginii, Croce nu se depărtează prea mult de o anume tradiţie
academică încetăţenită încă din secolul al XVIII-lea. În schimb, el
este radical în interpretarea expresiei poetice drept cuvânt. Expresia
prozei nu este – după el – cuvânt, ci simbol ori semn. Poezia este
limba maternă a speciei umane, este „limbajul în fiinţa lui genuină”.
Croce preia, de fapt, această idee din Scienza nuova. Vico trata
despre „originea limbilor înlăuntrul poeziei”. Desigur, Croce nu
poate să admită opiniile lui Vico şi Herder cu privire la pervertirea
160