Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
afectiv, evanescent. Aş putea să spun, simplu şi definitiv, că „asta-i
situaţia, n-am încotro” şi pot să o spun chiar răspicat, fapt pe care nu
am vrut pînă acum să-l recunosc.
Trec peste alte lucruri care ţin de experienţa personală şi nuşi
au locul într-o discuţie publică, pentru a face o menţiune specială
pentru amintirea de neşters a profesorului de limba română de la
liceu, domnul Ştefan Munteanu, de care mă simt legat cu o afecţiune
intelectuală care mă chema mereu la autodepăşire, ca un reper
zenital. Îi sunt profund recunoscător pentru exemplul din care m-am
hrănit: pilda de altitudine cu un singur sens, în sus, mereu în sus. Ne
scriem, ne trimitem cărţi ce ne apar, pe cîteva ale dînsului le-am
comentat în presa culturală. Parcă elev îi sunt şi astăzi, dar unul
privilegiat de afecţiunea dascălului, mărturisită de dînsul, inclusiv în
dedicaţia volumului recent primit, Pagini de memorial: „afectuoasa
şi vechea prietenie /.../, din anii de mult trecuţi ai Liceului
bălgrădean”.
Cornel Nistea: Prin anii 70, tânărul critic literar şi
estetician Titu Popescu tocmai începuse să se afirme în presa
literară a vremii şi prin câteva studii în care analizai principii
estetice ale unor reputaţi teoriticieni precum Mihail Dragomirescu
sau Mihai Ralea, ca în 1977 să tipăreşti la Editura Dacia din Cluj
„Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti”, în 1983 îţi
ieşea de sub tipar la Editura Meridiane volumul de studii „Concepte
şi atitudini estetice”, cărţi care prefigurau un analist de profunzime,
a cărui voce începea să fie respectată ca fiind una distinctă.
Deodată, s-a întîmplat ceva care te nemulţumeşte profund şi te
revoltă. Erai pe atunci redactor la revista „Transilvania” din Sibiu.
Ce s-a întâmplat de fapt?
Titu Popescu:Cred că te referi la amprenta involuntară pe
care mi-au lăsat-o anumite întîmplări crîncene din viaţa personală,
atît din cea privată, cît şi din cea publică, fiind obligat să mă salvez
cu eforturi de voinţă îndelungată, din coaliţia lor fără temei, cum o
resimţeam eu, cel către care se îndreptau cu dorinţa de a-l anihila.
Deh, ce să mai vorbim... Mi-am reglat de atunci viaţa sufletească pe
principiul uitării lucrurilor neplăcute, principiu salvator şi regenerant,
încît chiar acum, cînd încerc să-ţi răspund la întrebare, fac un efort de
66