Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

DISCOBOLUL
prezenţă, chiar un proces înverşunat al dăruirii de sine pînă la rănirea
ce mai dureroasă:”Trupul e cîinele, drumul, uşa. Îmi arunc sufletul în
gura cîinilor”.
Nu ştiu dacă poemele Elenei Ciobanu configurează o stare
de totală devoţiune, dar, în orice caz, potenţialul abandonării în faţa
unui tu discreţionar le apropie de condiţia religiozităţii extreme. Dacă
instanţa căreia i se adresează posedă conotaţii ale sacrului, nu e mai
puţin adevărat că energiile adresării lirice sunt foarte feminine, iar
atributele partenerului au precise nuanţe masculine. Condiţia fiinţei
lirice experiază precarităţile, ca şi cum acestea ar alcătui-o. Corpul
poemelor adună energiile rugăciunii în care se simt furiile unei
subiectivităţi foarte feminine. E vorba de un fel de rugăciune
îndrăgostită, străbătută de un erotism posesiv. Cînd asalturile asupra
partenerului invocat se diminuează, identitatea lirică se lasă
confesiunii pasionale, în care se pot simţi zbaterile unei naturi
doritoare de trăiri plenitudinare. Poeta se încredinţează uneori
gîndului că propria identitate e constituită dintr-un cîmp al unor
numeroase violenţe. Un nucleu al atrocităţii cunoaşte expansiuni în
cîte un poem: „Cînd m-a făcut,/ Dumnezeu a dat poruncă/ să i se
aducă din fiece animal/ cîte o muşcătură”. Se poate intui o anume
voluptate a poetei, cînd se imaginează ca sediu al violenţelor. Dacă
în anumite poeme, enumerarea leziunilor din care este alcătuită are
sincerităţi impresionante, de victimă fără şansă, în altele vocea lirică
adună şoaptele reproşurilor: „Mi-ai luat aripile/ şi le-ai aruncat în
tolba ta cu trofee./Din pasăre a cerului/ m-ai făcut pasăre a
pămîntului”.
Remarc, în atitudinile subiectului liric al Elenei Ciobanu,
prezenţa unor substantive şi verbe ce poartă sugestii deopotrivă ale
supunerii şi agresiunii ascunse ori făţişe. Ambivalenţa aceasta, în
care ofensiva e precedată sau urmată de supuşenii enigmatice poate
reprezenta o epură a portretului liric al acestei poete. Un sentiment
pozitiv presupune, în afectele ei, umbra fratelui rău, a
resentimentului corespondent. Natură înclinată spre devoţiune, Elena
Ciobanu nu ezită să ceară preţul propriilor ataşamente. Cînd acest
lucru se întîmplă, poemele se colorează cu reproşuri. Alteori,
insatisfacţia existenţială construieşte o lume a rebours., într-un fel de
mînie împotriva celor prea normale: ”Era fascinată, nimerise în ziua
2