Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

151
Traduttore – Traditore?
ferestrei. Nimic. Peretele pustiu al oblonului. Fiorul produs de sticla
îngheţată.
Şi de ce te-ai teme într-o astfel de casă? Cu atâţia locatari?
Câţi locatari – tot atâtea revolvere. Şi cu asemenea obloane? Cu un
asemenea portar? Şi pe cine să sperie noaptea? Şi pentru ce? (În clipa
aceea A.A. uitase că de bătut se poate bate nu numai pentru a speria,
ci şi pentru a pune în gardă. Şi dacă ea, aşa cum a dorit în clipa aceea
tulbure, ar fi ieşit imediat – poate că ar nu fi văzut ceva
înspăimântător, ci ceva drag – şi, în întunecimea nopţii, ceva cu ochi
negri luminoşi – nu pe pământ ci, depărtându-se de fereastră,
deasupra pământului. Şi chiar dacă n-ar fi văzut pe nimeni şi nimic,
în afara tufişului aplecat de liliac, – înseamnă că prevenitorul ar fi
putut, în lipsa altor mijloace, să ciocănească şi cu o ramură…)
Luându-şi inima-n dinţi, se bagă în aşternutul îngheţat.
Închide ochii, nu şi lumina. Lumina arde aceeaşi din timpul
zilei, la fel ca ziua: calm, neînsufleţit. Pe sub pleoapele închise –
chipul soldatului aceluia de la piaţă, căruia i-a vândut ieri brocardul.
(Cel pentru costumul boieresc al Nadiei, oricum nerealizat.) Un chip
tânăr, imberb. Pe frunte cu un vârtej de păr bolşevic. Păcat că l-a dat
numai cu atâta arşinul, brocardul era frumos, ar fi trebuit să-i dea mai
mult…
Dar – fiul? Pe el l-a uitat? Ba nu. (Astăzi, curăţând prin
grădină, a atins un tufiş cu lopata: a răsunat ca o cunună. La
împlinirea anului să nu uite să strângă porţelanul: florile s-au veştejit,
a rămas numai sârma…) Dar acolo, chiar pe fund, unde este el, şi
numai el singur, nu coboară niciodată. Altfel – n-ar trăi. Şi să trăieşti
– trebuie. Pentru ce? Dar cuferele? La cine or să ajungă toate:
neuzate, neatinse, necroite, zeci de ani la rând păstrate şi răspăstrate
până în ziua de azi. Fiica – e departe… Ăstora? Totul – ăstora?! Nu,
de trăit trebuie, totul trebuie consumat, să nu le rămână, să nu le
ajungă. Nimic. Nimănui.
Doarme.
Nenorocirea n-a venit pe fereastră. A venit pe uşă. Ciocănit.
A.A. doarme. A doua oară, grăbit. „Cine e?” – „Ivan, portarul.
Aleksandra Aleksandrovna, am o treabă cu dumneavoastră.” – „Ce
treabă? Mâine!” – „Nu, e o treabă urgentă, iertaţi-mă, vă rog, că vă