Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

181
Teme la alegere
viaţă şi totodată prin stricta interdicţie a sinuciderii. Explicaţia o
oferă Minois astfel: Această evoluţie contradictorie trebuie înscrisă
în contextul unei epoci în care raporturile dintre Dumnezeu şi
oameni se modifică după imaginea raporturilor dintre stăpâni şi
supuşii lor. Începând din perioada târzie a imperiului, relaţiile de
dependenţă sporesc. Interesele lui Dumnezeu sunt după chipul
intereselor proprietarilor: a dispune de propria viaţă înseamnă să
lezezi atât interesele unuia, cât şi ale celorlalţi. Autorităţile civile şi
religioase duc o luptă comună împotriva suicidului, iar măsurile lor
disuasive se completează: confiscarea bunurilor şi damnarea
veşnică 33 . Bazele teologice ale interdicţiei suicidului sunt puse de
Sfântul Toma d'Aquino în Summa theologiae, prin trei argumente ce
se vor a fi demonstrative vis-a-vis de răul constituit de sinucidere.
Aşadar sinuciderea este un atentat contra naturii şi a tendinţei
naturale de a trăi, este un atentat împotriva societăţii în care avem un
rol al nostru de jucat, este un atentat contra lui Dumnezeu. Toate
acestea vor fi combătute mult mai târziu de către Landsberg, în eseul
său Problema morală a sinuciderii. Pe scurt, el remarcă faptul că nu
este specific omului să trăiască în orice condiţii, că societatea se
consolează rapid de pierderea suferită şi chiar că ea e de vină pentru
multe dintre sinucideri, iar în privinţa lui Dumnezeu, a-l considera
asemănător unui proprietar de sclavi e simplist, reducţionist. Totuşi,
cum tentaţia nu poate fi evitată, pentru a proteja omul se declară ca
obligatorie confesiunea în anul 1215, la al patrulea conciliu de la
Leteran. Sinuciderea după confesiune nu pare a avea vreun sens şi de
aceea, Biserica o va lega de nebunie. Şi se va ajunge până la
extrapolarea acestei aşa-zise cauze chiar şi asupra sinuciderilor din
dezgust faţă de viaţă. O altă modalitate de a explica sinuciderea se
naşte tot acum: diavolul. Trupul celui ce şi-a luat viaţa cunoaşte după
moarte batjocoriri diverse, unele de-a dreptul ingenioase. Ele vor
persista mult, mult timp. Spânzurare, ardere, lemne înfipte în cap,
înjunghiere, în funcţie de mijloacele fizice de realizare a morţii şi de
obiceiurile geografice. Concluzia lui Minois asupra acestei perioade:
suicidul este în Evul Mediu înţeles ca act cu totul iraţional (diavol,
nebunie). Cu toată această amplasare a sinuciderii în zona
33 Ibidem, p. 37