Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

67
Voci din Exil
a-mi readuce în memorie vremuri trecute şi, pentru mine, definitiv
pecetluite. Dar funcţionarea acestui principiu de viaţă a făcut şi ca
preocupările mele de estetică să nu fie abandonate, ci chiar
diversificate, mai ales după ce m-am stabilit în Germania. De altfel,
însăşi rămînerea mea la Műnchen, în 1987, cu riscuri incalculabile
(soţia şi copiii păstraţi în ţară), a fost răspunsul concret pe care l-am
dat coaliţiei care viza distrugerea mea. A fost expresia unei revolte
totale, atît în ceea ce priveşte microclimatul în care vieţuiam, cît şi
împotriva macroclimatului distrugător care făcea ravagii pe atunci în
întreaga ţară. Bineînţeles, prin voinţa partidului discreţionar şi prin
braţul înarmat al Securităţii, la fel de discreţionară. La puţin timp
după ce am rămas şi după interviul meu de la „Vocea Americii”,
soţia a fost chemată, la Sibiu, şi i s-a spus să-mi transmită, dacă
vreau să-i mai văd, să mă potolesc. Nu m-am potolit, am participat la
cîteva demonstraţii de stradă împotriva regimului comunist şi a lui
Ceauşescu în special, lăsîndu-mă fotografiat şi filmat de cine voia,
printre care desigur şi de către agenţii din ţară. Învăţasem deja, de la
mai vechii azilanţi, că trebuie să te referi la statul român de-atunci de
pe poziţii de forţă, singurele care puteau izbuti, şi nu cu mijloacele
milogelii sau cu recunoaşterea „greşelii” şi declararea disponibilităţii
de a le face servicii. Imediat după august 1987, am început să fiu
prezent în cîteva publicaţii ale exilului românesc, ferm
anticomuniste. Prima mea carte de exil, jurnalul primului an în
libertate, a apărut în vara lui 1989 şi acolo spusesem o parte din
lucrurile care m-au scîrbit atîta în ţară. Bineînţeles că din tirajul ei de
500 de exemplare, partea trebuincioasă a ajuns urgent în ţară, dar nu
în chioşcuri, ci acolo unde era necesar să fie citită. Dar după toate
acestea nu mi s-a mai „transmis” nimic, semn că poziţia de forţă a
fost corectă. Dar văd că am deviat de la întrebarea ta...
Cornel Nistea: În august 1987 te aflai deja în Germania,
unde te declarai autoritaţilor de aici „azilant politic”. Marturiseşti
în cele două volume memorialistice ale tale, „Un an cât o speranţă”
şi „După zece ani”, motivele pentru care ai ales această „soluţie
extremă de existenţă”, aceea a exilului. Îţi asumai riscuri mari în
privinţa posibilităţilor de comunicare într-o societate practic
închisă, ca cea germană. Dupa 10 ani, resimţeai încă din plin
sentimentul străinului, care începuse totuşi să nu mai râvnească la