Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

21
Cărţi, Cronici, Autori
Am făcut un preambul ceva mai lung în care nici măcar nu
ne-am referit la tema discuţiei, ultima carte semnată Eugen Curta, o
colecţie de trei piese de teatru - sau poate doar una singură – în care
realitatea şi ficţiunea sunt concepte care scapă definirii clare. Încă
din titlu, dreptul la realitate pare să ne fie refuzat – Mâine se va naşte
bunicul meu (cartea este deschisă de piesa omonimă). De la în ceput
aşadar suntem nevoiţi să delimităm un alt spaţiu al ficţiunii, mai
pretenţios decât unul clasic, realist. Cu alte cuvinte, în locul unei
ficţiuni în care să putem recunoaşte ceea ce, cu amendamentele de
rigoare, numim relaitate, avem cel mult un realism magic. Cum să se
nască un predecesor mâine? Lămuririle nu se grăbesc să vină, aşa
cum nu se grăbeşte nici autorul, des invocat, la propria piesă, lăsând
un locţiitor (evident un fan al acestuia) destul de locvace şi dezinvolt,
dincolo de pretenţiile lui de amatorism.
Impresia pe care autorul pare că doreşte să o lase, încă de la
prima piesă, este cea de dezinvoltură, de amatorism (al actorilor), cel
puţin într-o primă fază. Fără îndoială că întreg volumul este tributar
într-o oarecare măsură teatrului pirandellian, chiar dacă influenţe din
Ionescu sau Beckett sunt deasemenea recognoscibile. Un prim
amănunt care marchează ruptura de matricea teatrului aşa-zis clasic o
reprezintă identitatea, sau mai bine zis lipsa de identitate a
personajelor. Astefel în scenă intră, numerotaţi cu amabilitate trei
drăcuşori roşii, patru actori de diferite vârste - consemnate riguros -
(exceptându-l pe actorul care face oficiile de gazdă în lipsa
“Nănaşului”), un spectator şi o spectatoare, trei grupuri de tineri şi
şapte figuranţi – între care se remarcă Figurantul 1, nu prin calităţi
deosebite, ci prin faptul că este singurul care are alocată o cifră.
Pleiada de personaje pare fără îndoială a fi în căutarea unui autor;
corect ar fi totuşi “în aşteptarea unui autor” care, asemenea lui
Godot, nu vine niciodată şi nici măcar nu trebuia să vină. Nănaşul,
căruia i se atribuie paternitatea piesei, este deseori invocat, mai ales
când Actorul îşi conştientizează stângăciile, totuşi impresia că
autorul ar fi pe undeva prin preajmă, grăbit să ajungă la dramatizarea
propriului text este aproape inexistentă.
Forţat de aşa-zisele împrejurări nefericite (absenţa
Nănaşului), Actorul trebuie să se descurce cumva – din simplul
motiv că spectatorii au plătit bilet, prin urmare se cuvine să li se