Aprilie-mai-iunie 2007 - Revista DISCOBOLUL

143
Traduttore – Traditore?
Şi poate încă, şi pentru faptul că mama lui a suferit atât de
mult după Serioja, iar după Nadia (afirm lucrul acesta chiar şi acum)
– nimeni, niciodată, aşa ca mine.
Draga mea Nadia, de ce aveai tu nevoie din partea mea? De
versuri? Dar pe atunci ele erau copilăreşti şi, pe deasupra –
nemţeşti…
De ce umblai tu tocmai după mine, te ridicai în faţa mea –
anume în faţa mea, dintre toţi cei care, nu demult, te înconjuraseră?
Iubita mea Nadia, s-ar putea oare ca tu, de acolo, văzând dintro
dată întreg viitorul, umblând după mine, o fetiţă mică – să fi
umblat de fapt după poetul tău, după cel care acum te reînvie după
aproape treizeci de ani?
--------
Pe D.I. Ilovaiski l-am văzut pentru ultima oară, sau, mai
degrabă – l-am auzit, în ajunul inaugurării Muzeului Alexandru al
III-lea, în mai 1912, la noi acasă, la o oră nepotrivit de târzie. Fără să
mai aştepte servitorul, care locuia în cealaltă parte a curţii şi care,
probabil, dormea deja, Serioja Efron, cu care tocmai mă măritasem,
deschide el. Scârţâitul uşii de la intrarea principală, o oarecare
mormăială, din care se desluşesc cuvintele: „Va să zică nu-i acasă?”
Şi, trecând prin salon: „Dar garderobă – o să fie?” Tăcere, apoi tusea
celui care întreba. Interogatorul, mai insistent: „Garderobă o să fie, te
întreb? Te întreb, îţi dai haina primind un tichet?” Aruncând o privire
din sufragerie, văd cum Serioja, păstrându-şi încă un zâmbet amabil,
se fereşte uşurel de şuba care, neabătut, cu impasibilitatea destinului,
se îndreaptă spre el, şuba în care (e luna mai!) îl recunosc pe D.I.
Ilovaiski. „Că doar, vezi bine (bătându-se peste mânecile largi ca ale
unei rase), şuba este din blană de castor, nu cumva (cu o ironie plină
de fiere) cu prilejul festivităţilor – să-mi dispară! Că aşa-i acum
moda, o aruncă peste braţ şi «n-aveţi nici o grijă», numai zâmbet,
fără nici un tichet… Şi cine mai poate să ştie – e un funcţionar, sau e
vreun bandit travestit? Că doar nu-i e scris pe frunte, şi chiar dacă-i
scris – e o minciună. Nu, nu, e nevoie de un număr, un număr!”
Ascunzându-mă după samovar, mă uit în continuare. Pauză şi,
privind printre gene: „Dar pe dumneata parcă nu mi te-amintesc. În
antreu, te-am luat drept Andriuşa, dar acum văd că nu e el; eşti mai
înalt şi mai slăbănog (şi dezaprobator) şi cu câţiva ani parcă mai