Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

Ma asculta, dar vedeam ca gândurile lui erau departe. Simtea parca
înclestarea. Fata i se crispa, schimba culori. Rosul viu predomina precum
mânia punea stapânire pe întreaga lui fiinta.
- Azi suntem putini, continui eu, mâine vom fi mai multi. Tara toata,
poate. Curând nu va mai ramâne alta nadejde decât arma sau supunerea.
Ultima alternativa, noi, niciodata n-o vom accepta. Nu ne mai ramâne decât
arma sa ne aparam fiinta, sa lasam celor ce vin dupa noi un nume, copiilor o
carte deschisa, unde vor citi, descoperiti, istoria acestui neam.
Chipul lui s-a linistit. Hotarârea lui era una si o va dovedi din plin în
vremurile ce vor veni.
Peste trei zile reiau trenul spre Domasnea, o adevarata expeditie. Ajung
la gara seara târziu si de-aici drumul spre coliba mosului. Teama de lupi îmi
apare ca o obsesie. Ar fi prea ciudat destinul cu mine…încerc sa gonesc
gândurile negre. Acum nu mai era Ion cu mine. El cunostea locul. Înspre
gara era altceva, gara era una singura si calea ferata lunga, mai usor de
nimerit. Colibe printre vai si dealuri erau mai multe si greul era s-o gasesc
pe cea buna. Lupii ataca doar atunci când foamea-i împinge. Aveam însa în
fata fiare care ucid din sadism.
Mai aveam si o alta grija, sa nu ma ratacesc. Zapada mare si gerul
noptii îngreuie drumul. Daca nu voi gasi coliba mosului, nu voi putea merge
toata noaptea. Oboseala ma pândeste si orice oprire pentru a ma odihni ar
însemna odihna din urma.
Cu atâtea griji deodata, pornesc la drum. Aceeasi melodie sinistra ma
acompaniaza: urlet de lup, latrat de câini. Mirosul de fiara e simtit de câini,
înainte ca urletul lor sa spintece vazduhul. Merg cam de mult. Poate o ora
sau doua… Ar fi trebuit sa fiu ajuns deja. Daca am pierdut directia O iau
îndarat sa regasesc repere lasate în vârful dealului, sa ma orientez din nou.
Revin si încep sa pornesc cercetând toate directiile si ascultând latratul
câinilor. Ma obisnuisem cu câinii mosului, mai ales cu Muras. Încercam sa-i
disting glasul din cele multe care vegheau. Jumatatea noptii trecuse de mult,
se vedea dupa Carul mare si Steaua calatorului.
Nu voi gasi coliba pâna în zori si oboseala ma prinde. Marsul în zapada
adânca devine imposibil, în timp ce corpul devenise numai o apa. Groaza ma
prinde si încep sa strig: Mos Patru! Mos Patru! De câteva zeci de ori, cât ma
tinea pieptul. Latratul de câini se înteteste si curând devine un adevarat
concert. Deodata, din sutele de voci, disting una ce-mi pare cunoscuta si o
iau în directia de unde venea sunetul. Noaptea, latratul, ca si umbrele, se