Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

caligrafic. Decizia lui n-a întârziat sa vie:
—Îmi place! Mâine vii cu mine la birou. Te vei ocupa cu treburile de
furier!... si ma bate pe umar. Apoi adauga: «Dar cu cititul cum merge».
— Merge binisor!
Si asa, iata-ma iesit din rânduri. În scurt timp, plecam dimineata la
biroul companiei de paza si ma întorceam doar seara, dupa cina, pentru
culcare. De fiecare data trebuia sa trec aceasta poarta mare de fier, care
separa închisoarea de personalul de paza. O sentinela sta de garda zi si
noapte si nu lasa pe nimeni sa treaca fara consemnul plutonierului. Pe mine
încep sa ma cunoasca si trec fara sa mai fiu întrebat de biletul de voie.
Într-o seara, stând de vorba pâna târziu, un detinut din cei sase, având
încredere în noi, ne istoriseste anumite întâmplari din închisoare. Printre
altele, ne face si portretul custodelui Ogarca. Era un om foarte crud. Batea
regulat detinutii pâna la sânge, ca sa-i stie de frica, pentru motive imaginare.
Când a pus ochii pe cineva care ar fi încercat sa-si manifeste personalitatea
era prapad. Mergea cu sanctiunea pâna la asasinat. Încercarile de evadare le
«condamna» la moarte, fara sa dea socoteala nimanui. Mândria lui era sa fie
temut. Nu de mult timp, cinci detinuti încercasera sa evadeze. Abia au ajuns
lânga zid, ca, fara nici o somatie, a tras în plin, cu pistolul mitraliera. Celor
raniti usor le-a tras câte un glonte în cap. Nici unul n-a scapat. Ma gândeam
în sinea mea: cum poate regimul comunist sa se foloseasca de oameni care
nu au nici o morala si nu-si fac nici un proces de constiinta
Compania de paza era formata din vreo suta de soldati, care depindeau
direct de divizie, cu sediul în centrul orasului, aproape de Teatrul National.
Plutonierul se ocupa cu sectia administrativa a companiei, care furniza paza
Curtii Martiale a închisorii. De fapt, el nu facea nimic. Situatia zilnica a
echipamentului si a popotei erau toate în sarcina furierului, care facea si
legatura cu divizia.
Nu mult timp dupa ce am luat în primire biroul, plutonierul ma trimite
la divizie cu o sentinela si în acelasi timp sa aranjez nevoile companiei.
Mi-era teama sa nu întâlnesc pe cineva de la Siguranta, plimbându-ma pe
strada. În afara de capitanul Dijmarescu mai era un «capitan» iesit din
rândurile partidului, care se ocupa cu... «educatia patriotica»!! Cu timpul
i-am câstigat încrederea în asa masura, ca mi-a încredintat trupa pentru
«alfabetizare». În trupa, majoritatea erau tarani care-si faceau serviciul
militar sau uneori din cei uitati «sub drapel». Toti ma respectau si unii îmi
lasau impresia ca ma si iubeau. Pentru ei toti eram unul de ai lor. La prânz si