Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

cantor la biserica satului de la vârsta de 12 ani, iar studiile teologice ma
atrageau mult. Ma apropiau de biserica ca o datorie, dorind sa aduc mamei
bucuria de a ma vedea preot si poate, cine stie, sa-i las nadejdea de a ma fi
întors acasa, într-o zi, duhovnicul satului.
Iata-ma din nou în fata despartirii de mama, de satul meu, acum însa
1500 de km se vor întinde între mine si cei dragi. Trenul ma duce parca
printre cei straini de tot framântul meu.
A doua zi ajung la Bucuresti. Oras al sperantelor pentru toti cei ce
gândesc sa-si schimbe straiele si felul de viata. Sa ajunga în rând cu toti
acesti locuitori în costume domnesti si vorba aleasa. Aici însa, o durere în
plus se adauga, alaturi de cea lasata în urma. Era 9 octombrie 1937,
generalul Cantacuzino-Granicerul, soldatul fidel al Capitanului, a închis
ochii. Ma duc pe strada Gutemberg la numarul 3, unde era sediul Legiunii,
singurul familiar, unde regasesc afectiune alaturi de alti camarazi.
Se faceau pregatiri pentru înmormântarea generalului. Decid sa ramân
si eu doua zile în plus sa asist la trista ceremonie, apoi voi pleca spre
Cernauti, unde ma astepta Dorca Filon.
O ploaie fina de toamna începe de dimineata si ameninta desfasurarea
ceremoniei. S-a gasit o solutie rapida. Cortegiul, formând crucea vie, în cap
cu Capitanul, în pelerine negre, urma sicriul pe ultimul drum. A fost
impresionant acest corp viu, ce avansa încet. Ploaia cadea mereu si se
amesteca cu tristetea lumii, a acelora ce au pierdut o fiinta scumpa. Un
ramas bun cu o lacrima stoarsa din mii de priviri.
Pe General l-am cunoscut la tabara din Baile Herculane, unde venise
sa-si vada copiii, cum spunea el cu mândrie. Îl vad acum pentru a doua si
ultima oara. Plecarea lui dintre noi îmi lasa un gol imens, parca am pierdut
pe cineva de aproape din familie. Un sprijin, un protector în fata atâtor
dusmani care ne încercuiau.
A doua zi, cu aceeasi mâhnire în suflet, ma gândesc s-o iau spre alte
meleaguri, tot mai departe, catre granita bolsevica. Un camarad îmi pune
întrebarea de ce ma duc asa departe. Ce pot face acolo pot face si aici, bursa
o pot obtine cu aceleasi sanse ca acolo. Ma invita cu el la caminul
studentesc “Cantacuzino”, sa vedem de voi putea ramâne. Îl însotesc într-o
doara, pentru a nu regreta mai târziu ca n-am încercat sa ramân în Capitala.
Într-adevar, as putea dormi aici, dar pentru masa va trebui sa platesc. În
aceasta împrejurare am cunoscut pe Ion Halmaghi, pe Marcu Justin,
Haralambie.