Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

cred ca si-au schimbat pielea pe o felie de pamânt românesc!
Sa dea Dumnezeu sa pacatuiesc, dar, pâna acum, faptele graiesc
singure. Poate, în ceasul al 12-lea, când tot poporul se va rascula, vor veni si
ei. Nu la lupta, sa fii sigur, nu este în firea lor sa dea ceva pentru acest neam,
ci sa-si reia mosia îndarat si locul de comanda care le revine de drept,
mostenit de la parinti. Si... vor reveni ca mai înainte, pentru ca vor avea grija
comunistii sa termine cu toti aceia care li s-ar putea opune.
Ei sunt multi, vor scapa multi, pentru ca se vor feri de foc, ceilalti, din
putini, putini vor scapa prapadului. Cei ramasi, daca vor supravietui, vor
avea ei grija, dupa metoda veche, sa scoata din nou baionetele ruginite de
sânge si sa desavârseasca opera bolsevica.
Ar mai ramâne o speranta: ca martorii de azi care vor scapa dupa potop
sa nu le îngaduie sa-si bata din nou joc de neamul asta necajit. De neamul pe
care singuri l-au parasit pentru o lege straina. Sa nu-i lase iar sa farâme ceea
ce a mai ramas din el!
Noi, poate, n-om ajunge ziua asta, ca ne gatesc sfârsitul streinii si
românul vândut lor, dar... ar fi prea pacat ca, dupa atâtea jertfe, sa nu mai
avem o tara, tara noastra si numai a noastra!
De-acum, Radu s-a legat de noi si împartea totul cu cei fugari.
Nu l-am convins eu, l-am ajutat, doar, sa vada ceea ce oricine vede, dar
l-am oprit oleaca mai mult acolo unde altii trec în graba.
Când plecam, ma întreba întotdeauna ziua întoarcerii. Sa nu stau mult
ca mi se poate întâmpla vreun rau. Îmi purta de grija ca de nepotul lui
adevarat. De nu puteam veni la data fixata, nu-si mai gasea astâmpar. Nici
spor la munca nu mai avea. Bucuria revederii era dubla: ca am scapat teafar
si ca vom mai putea sta de vorba.
Dar acum, când va afla cine sunt si câta încredere am avut în el, cred ca
a ramas acelasi! Oameni ca el se schimba greu si numai atunci când au fost
înselati. Primejdia îl face mai vigilent, dar nu-i atinge sufletul.
La el ma gândesc acum, strabatând câmpia. El îmi aduna ultimele
puteri pentru întâlnirea cea mare.
Numarând, asa, pasii, cu capul plecat, îmi iese în cale o namila, de
dimensiuni neobisnuite. Am ramas locului, proptit pe picioare, nemaiputând
schita un gest. Nu miscam nici unul, nici altul, tepeni amândoi. Ce-o putea
fi, ma întreb. Încet-încet, curajul îmi revine sau, mai bine zis, îmi vin în fire.
Deschid ochii mari si vad bine, acum obisnuit cu întunericul. Cam 6-7 metri
de lung, vreo 3 de înalt si 2 de lat, de o culoare închisa, care-l facea, prin